Pagini

a

luni, 8 iulie 2013

Primii 100 de km

Şi...uite că au zburat primele zile de umblat! Nu-mi vine să cred cădeja am parcurs aproape 100 de km!

În 2 iulie seara, am luat un autobuz de noapte spre Irun. Am ajuns pe la 5:30 dimineaţa. La 5:45 eram la Albergue de peregrinos - aşa se numesc locurile care sunt ca nişte hosteluri dar care găzduiesc exclusiv pelerini. Unele albergues sunt în mănăstiri, altele sunt amenajate temporar exclusiv pe perioada verii, în şcoli publice sau diferite internate. Există de asemenea şi albergues private, ceva mai scumpe dar dacă rămâi fără loc în cel public, cam vrei săplăteşti cei 10-12 euro ca să dormi undeva. Cele sprijinite de municipalitate - se şi numesc albergues municipales – au ca şi tarif cam 5 euro, sau sunt „donativos”, adică pe bază de donaţie, fiecare oferă cât poate/vrea. 




Din Irun am pornit aproape imediat spre San Sebastian, pregătită să parcurg prima etapă, de 25 de km, deşi nu dormisem aproape deloc. Ce să-i faci, entuziasm, entuziasm! Am umblat prin pădure, prin noroi, prin ploaie, prin nori, pe cărări bătătorite de alţi pelegrini, sau pe unele mai puţin cunoscute, dar am văyut unele dintre cele mai frumoase peisaje care pot exista. De-a lungul drumului am fost însoţită pe rând de mai multe persoane, cu toţii având aceeaşi destinaţie. 

 Scoica simbol a drumului, care îmi arată că trebuie să o iau la dreapta.





A doua zi, după ce am dormit câteva ore, a devenit totul mult mai uşor. Am ajuns în Zarautz pela 14:30, după ce am mers timp de multe ore singură, fără compania altor pelerini. Zarauty e un uraş mic, la malul mării, iar albergue era la 2 minute de plajă, deci am petrecut toată după-amiaza în apă, deşi era înnorat. 



Din Zarautz până în deba a fost o adevărată aventură. La un moment dat am decis să urmey sfatul unui bătrânel fără dinţi, dintr-un sătuc, şi să nu merg pe ruta oficială a Camino, ci pe drumul de munte, care mergea pe coasta mării. Cu spaniola mea ruginită înţelesesem că era mai dificil, dar mult mai frumos, şi că îmi va lua acelaşi număr de ore ca să ajung. Acuma, să ne înţelegem: am avut parte de cele mai frumoase peisaje de până acum, dar am ajuns în timp dublu şi nu aveam nici apă cu mine. Singură singurică prin pădure, fără apă, m-a apucat panica vreo 5 minute, dar mi-a trecut destul de repede. La urma urmei, merg într-un pelerinaj religios, unde toată lumea are credinţa că suntem protejaţi. Aşa că, m-am relaxat şi am început să mă simt protejată şi eu. Câteva minute mai târziu, mi-a ieşit în cale o doamnă care mi-a oferit apă. Dacă asta nu a fost miracol...







Şi pentru că mâine mă aşteaptă 33 de km de urcat şi coborât dealuri, mă retrag acum, şi sper să revin cândva săptămâna viitoare cu veşti şi poveşti!
Cu drag,
Oana

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu