Pagini

a

duminică, 30 iunie 2013

De ce pui poze cu copilul tau dezbrăcat, pe Facebook?

Îmi și imaginez discuția, peste 15 ani:
 -Mamă, tată, cum ați putut să puneți pozele cu mine în pielea goală, să le vadă toată lumea?
 Răspuns:
- Am vrut să ne lăudăm cu progenitura noastră, doar erai un copil, nu-i așa mare lucru!

 Ba e mare lucru. Personal, continui să cred cu tărie că Facebook este raiul pedofililor. Și asta se întâmplă datorită părinților care din dorința de a se lăuda ignoră complet binele/dreptul copilului. Chiar dacă e copil, chiar dacă e al tău, e o ființă umană care are exact același drept la intimitate ca oricine altcineva. Poate tocmai pentru că e copil ar trebi să-l protejezi mai mult, în loc să-l pui pe Facebook, mai ales când se joacă la mare în pielea goală. Serios, reveniți-vă puțin, doar se presupune că dacă sunteți părinți, sunteți oameni responsabili!

sâmbătă, 29 iunie 2013

Ok, despre viteză am mai spus eu una alta...

...dar acum sunt mai furioasă ca niciodată. Acum 1 an de zile mi s-a întâmplat să călătoresc cu microbuzul în străinătate, spre Ungaria, Budapesta. Cei din Cluj vor recunoaște scenariul, cu siguranță. Distanța dintre Cluj și Oradea, respectând regulile de circulație, se parcurge în mod normal în aproximativ 3 ore (cu plus sau minus, în funcție de diferiți factori). În condițiile în care am pornit la 3:30 dimineața, de data aceasta la ora 5 eram în Oradea. În primele 20 de minute de la ieșirea din Cluj, am urlat la șofer, fiind în spatele lui, că eu nu vreau să mor, îmi iubesc viața, și să nu meargă cu asemenea viteză, fiind și noapte și drum plin de curbe. Nu i-a păsat. Cuvintele lui au fost următoarele: ”Doamnă dragă, eu cunosc curbele astea cu ochii închiși, culcă-te dumneata acolo liniștită și vezi-ți de treabă că eu știu să-mi fac meseria”. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, am ajuns cu bine la destinație și înapoi (cu același șofer). Din păcate mesajul meu n-a fost înțeles: oricât de bine își cunoaște cineva meseria, regulile de circulație nu sunt făcute pentru a fi încălcate. Nu. Nimic nu va aduce înapoi vieți irosite, iar graba nu va justifica o moarte. S-ar putea să mai fie nevoie totuși de câteva tragedii precum cea din Muntenegru, pentru ca șoferii (atât cei profesioniști cât și restul) să înțeleagă cu adevărat ce pericol poate apărea după fiecare curbă.

miercuri, 26 iunie 2013

O atee într-un pelerinaj catolic

În ultima vreme mă gândesc tot mai des la ce-mi veni mie de merg într-un pelerinaj catolic. Mă declar atee ori de câte ori am ocazia, căci mi se pare că nu m-am identificat în niciuna dintre dogmele care vin cu religiile referitor la care m-am documentat. Și au fost câteva religii...Am încercat să explic de multe ori că probabil am nevoie de spiritualitate în viață și poate de asta mă îndrept spre acest loc (sfânt, pentru unii). Adevărul e că, precum mulți alții înaintea mea, nu un motiv foarte clar referitor la DE CE fac acest drum. E ca un vis născut din dorința de aventură, deschiderea spre oameni și culturi noi, precum și provocarea de a învăța ceva despre mine din tot acest amestec. Doar că...pe picior de plecare mă simt ușor năpădită de temeri, frici, fobii. Mai am 5 zile să-mi treacă!

duminică, 23 iunie 2013

O săptămână

Atât mai am de așteptat. Unul dintre motivele care m-au făcut să iau decizia de a scrie din nou pe blog, se apropie în fix o săptămână. În 7 zile de azi, merg în ceea ce sper că va fi una dintre experiențele vieții mele. Camino de Santiago se numește, și este ceva pentru care mă pregătesc psihic de mai bine de 1 an, și fizic de aproximativ 6 luni. Nu am nici cea mai vagă idee legat de ce mă așteaptă și, deși mai este atât de puțin până în ziua plecării, încă nu îmi vine să cred că îmi voi îndeplini una dintre cele mai mari dorințe. Am emoții mai ceva ca la primul examen.

Să scriu sau să nu scriu...

...asta a fost dilema mea. Lipsa de inspirație a devenit lipsă de chef, după care m-a acaparat o serie de alte scuze, toate menite să mă facă să stau departe de blog. Nu știu ce nu-mi mai plăcea la el. Nu știu nici acum ce nu-mi place. Nici în jurnal n-am mai scris, la fel cum nici pe twitter sau facebook n-am mai fost foarte activă. Cred că am fost într-o căutare continuă a unui motiv care să mă reîntoarcă spre tastatul pe blog, căci ”scris” mi se pare acum impropriu spus. Nu știu cât va dura, dacă va dura, dar știu că blogul acesta e ceva din mine spre care constat că îmi place să mă întorc. Așa că...bine v-am regăsit, pe voi, aceia puțini și fideli!