Pagini

a

marți, 30 noiembrie 2010

Despre sinucigasi (II)

Aseara a murit regizorul Mario Monicelli. In varsta de 95 de ani, unul dintre pilonii cinematografiei italiene, unul dintre ultimii mari regizori dupa parerea mea, si-a incheiat socotelile cu viata aruncandu-se de la balconul camerei de spital in care era internat. Povestise in diferite interviuri, cand vorbea despre tatal lui (si el mort tot prin suicid) ca atunci cand viata nu mai are demnitate, nu mai merita sa fie traita. Se pare ca si in cazul lui avea sa fie la fel. Orb, aproape surd, si diagnosticat acum si cu cancer la prostata, dupa 95 de ani de viata aproape toti traiti prin arta, decizia lui nu surprinde pe nimeni. Cumva, moartea lui, desi e sinucidere, o vad si simt ca fiind plina de demnitate, nu e gestul omului las care fuge de greutati ci e gestul omului care nu mai vrea nimic si care nu mai are nimic de oferit.  

Mici placeri sadice

Nu de-ale mele, caci eu sunt fata cuminte. Serios.
E vorba de soferii de autobuz. Care banuiesc ca au zile in care sunt foarte plictisiti si simt nevoia sa se destinda.  Aseara de exemplu, era un amarat care fugea ca disperatul sa prinda autobuzul. Soferul se uita fix la el si cand amaratul a ajuns in fata usii, soferul i-a inchis usa in nas. Si incepand sa rada in hohote, a pornit autobuzul in timp ce aluia care fugise aproape ca ii dadeau lacrimile la gandul ca efortul lui a fost degeaba. Soferul nu s-a oprit din ras pana la statia urmatoare. Ce oameni.

vineri, 26 noiembrie 2010

Discutii in fata cabinetului medical

Stiti ca se poarta, si uneori chiar daca iti dai silinta sa le ocolesti, nu reusesti.

Stateam aseara in fata cabinetului si imi asteptam cuminte, randul. Fiind doctorita din-aia de "treburi femeiesti" (adica ginecolog), parca discutiile femeilor sunt mai amuzante cand se intalnesc pe-acolo. Cum a fost aseara. Mai precis, o doamna pe la vreo 60 si ceva de ani povestea de cele 2 fete ale ei si despre mama ei cum cel mai mare regret al lor ar fi fost ca nu si-au inselat sotul niciodata. Ca le pare rau ca nu au stiut cum e cu altul, ca s-au maritat cu primul barbat, si ca a vedea cum e cu altul e o curiozitate care ajunge sa te macine la un moment dat in viata, si inca destul de puternic. Celelalte femei prezente au aprobat. Eu m-am socat sa aud declaratii astfel de "libertine", cumva imi imaginam ca generatia de mai demult era mai incuiata din punct de vedere al trairii sexualitatii. Evident, m-am inselat. Sexul e tot sex, indiferent de epoca.
Si tanti asta avea ciuda pe barbatii care inselau, dar nu din cauza ca s-ar simti jignita, ci din cauza ca ar fi vrut sa poata face si ea. N-am apucat sa inteleg de ce nu a putut. Iar replica ei cand am spus ca m-ar supara infidelitatea din partea iubitului, si inca foarte tare, a fost de milioane (de rasete):
-Da ce, draga, ti-e frica sa nu se roada? Nu ti teme, ca tot atata ramane si daca mere cu alta!

joi, 25 noiembrie 2010

"A noastra e mai buna"

Roman, ajuns in Italia spune:
- Pizza-i mai buna la noi in Romania! Degeaba ma prostiti cu aluatul vostru subtire, e mai buna in Romania unde simti aluatul gros, ca pita, sa te saturi! Si doar 3 sau 4 ingrediente??? Pai la noi ai de toate pe pizza, multe multe chestii, nu asa putineee!!!

Cum dracu??? Esti in tara-mama a pizzei si spui ca pizza-i mai buna in Romania??? Te-ai gandit poate ca ce mananci tu de fapt nu e pizza ci o corcitura shaormizata a sfintei pizza? 

Acelasi roman, intors in Romania, se lauda la prieteni:
-Am mancat in Italia o pizza minunata, in Romania asta totul e de doi lei, nimic nu-i facut cum trebuie!

No, ma! Decide-te!

marți, 23 noiembrie 2010

Ma dau mare :)

video
video

Adica va arat 2 filmulete de la orele cu motocicleta prin poligon :). Nu i-am cerut permisiunea lui Razvan, da' sper ca nu se supara. Filmarea nu e de nici o treaba din punct de vedere al calitatii, stiu, dar nu-mi pasa, ma dau mare oricum, caci m-am descurcat foarte bine.

luni, 22 noiembrie 2010

Cate ceva despre sinucigasi

Obisnuiam sa-i condamn. Gesturile lor mi se pareau de neinteles. De ce sa-ti pui capat zilelor cand viata e asa frumoasa? Continui sa cred acelasi lucru dar acum sunt mai putin acuzatoare cand vine vorba de ei. Am urmarit cu mare interes urmatorul documentar:



Asa am inteles ca, cei care sufera de o boala mintala trebuie intelesi si priviti putin altfel. Bolile mintale par un lucru de neinteles pentru majoritatea dintre noi, nimeni nu le acorda importanta cat timp fizic nu se manifesta nimic, desi creierul unui om care sufera de o boala psihica chiar arata anomalii fata de creierul unui om sanatos. Nu le caut justificari celor care aleg calea sinuciderii, incerc doar sa ii acuz mai putin, si sa le inteleg boala.  

vineri, 19 noiembrie 2010

Scriitori romani

De ceva vreme incoace caut carti scrise de romani, traduse in alte limbi. Il gasesc usor pe Eliade, il gasesc si pe Cioran, dar altceva mai putin. Mi-ar placea sa fac cadou niste carti scrise de autori romani, dar traduse in alte limbi. Ma puteti ajuta cu o lista? Si de asemenea, mi-ati putea spune de unde cumpar?

UPDATE: Nu am primit nici o sugestie. Oare chiar asa de putini autori romani sunt tradusi in alte limbi?

luni, 15 noiembrie 2010

Un microb si un profesor

Stiti senzatia aceea pe care o ai cand visezi la ceva si ti se pare imposibil de cucerit? Cam asa au fost motocicletele pentru mine. Cand le vedeam, rareori, copil fiind, pe strada mi se pareau minunate si le admiram de cele mai multe ori cu gura cascata. Si ma gandeam ca eu n-o sa fiu aproape de asa ceva niciodata. Aveam un vecin care bibilea nonstop la motocicleta lui cu atas, iar eu trageam cu ochiul printre tufe sa vad ce mestereste la ea. Intre timp vecinul acela ori s-a mutat ori a murit, nu mai tin minte ca era demult, iar motocicleta lui cu atas demult n-a mai fost vazuta prin zona. Dar generatia mea a crescut  si acum vad ca nu am fost singura care visa la motociclete cand era mica.

Din pacate majoritatea au ajuns sa inteleaga gresit acest microb. Nimeni nu mai acorda importanta motocicletei, senzatiei de a fi pe 2 roti, motocicleta nu mai este un hobby si dorinta de a merge pe 2 roti paleste in fata dorintei de a epata. Motocicleta a ajuns sa fie privita ca pe ceva de care te folosesti ca sa impresionezi, sa-i lasi pe altii cu gura cascata...si cam atat.

Am incercat sa nu ma las descurajata de asta si am inceput orele de conducere pentru obtinerea permisului de conducere categoria A. Dar mi-a luat mult timp pana sa-l gasesc pe cel care sa ma invete putin din ce inseamna motocicleta, cu pasiune. Am esuat la ore in repetate randuri cu un profesor care ma invata cum sa ajung din punctul A in punctul B mergand strict pe traseul indicat de el. Si plecam de la ore fara sa stiu cum se schimba vitezele la motocicleta (ah, apropo, de la instructorul acesta pleaca elevi care isi iau permisul de conducere, isi cumpara motor puternic, dar nu au invatat sa schimbe vitezele pe toata perioada cursului - si ies in trafic). Eram pe punctul de a renunta, incepeam sa ma resemenz cu ideea ca nu voi conduce o motocicleta niciodata.

Si atunci l-am cunoscut pe Razvan. Ma gandeam ca merg sa ma pregatesc de examen, stiam sa conduc cat de cat daca nu era vorba de schimbat viteze si tremuram putin pe motor. Sau asa credeam eu. Dupa prima sedinta Razvan mi-a spus verde-n fata: "Pentru cineva care a facut scoala si trebuie doar sa se pregateasca de examen, esti praf. Trebuie sa o iei de la 0." Si avea dreptate.

Primul lucru pe care mi l-a aratat Razvan a fost cum sa stau corect pe motocicleta. Apoi cum sa ma uit. Cum sa ma relaxez. Cum sa simt motocicleta. Si intr-un final am inceput sa conduc. Cu fiecare sedinta invatam tot mai multe, plecam de-acolo tot mai fascinata si iubind motocicleta tot mai mult, ma bucuram ca un copil care descoperea lumea. Pentru ca asta si faceam. Descopeream o lume noua. Cred ca acum, ca am permisul, imi va lispi mult senzatia aceea de bucurie la fiecare realizare, cat de mica, increderea in mine cand vedeam, simteam cum progresez.

Am inteles inca o data importanta profesorului. Un profesor care se dedica profesiei lui, care isi asculta vocatia, isi intelege elevii si ii ajuta, face toata diferenta. Multe lucruri ar fi altfel daca am avea parte de mai multi profesori dedicati, asa cum a fost Razvan pentru mine. Mersul pe motocicleta nu e un lucru pe care sa inveti sa-l faci singur. Si pentru cine vrea sa ia ore cu el, va las numarul lui de telefon: 0744-398317 - Razvan Popa.

marți, 9 noiembrie 2010

Schimbarea la fata a culorii

Nu-s daltonista, dar recunosc oricand ca paleta mea de cunostinte in materie de culori e limitata. Drept urmare, cand mi-am cumparat aseara o rochita eu am vazut-o mov. Violet. Flacara violet adica. Purple rain. Glam-rock-purple. Deci ati inteles cat de mov vedeam eu rochita aia. Cand am ajuns acasa, am constatat ca de fapt rochita are culoarea asta:


Vin acuma si va intreb: voi ce culoare vedeti? Eu am aflat ulterior ca asta e faimosul "albastru electric". Mai sa fie! Are ceva daca eu tot mov vad?

luni, 8 noiembrie 2010

Adrian Paunescu, sau cum ii enervez pe ai mei.

Nu l-am suportat niciodata pe omul asta. Am mai spus-o cand am vorbit de pensii, am spus-o vorbind cu oricine, si o voi spune una intr-una, nu-l suport. Nu il apreciez din punct de vedere literar, iar uman acolo nici macar nu imi ajung frazele ca sa explic cat de scarba imi este de aceasta fiinta. Ca o curiozitate, din cate am incercat eu sa aflu, Adrian Paunescu nu a fost publicat intr-o alta tara, adica nimeni nu a fost interesat de poeziile nationalist-pupincuriste-voit-comuniste ale lui Paunescu. Daca ma insel, va rog sa ma corectati, si sa-mi spuneti cum a fost privit el din punct de vedere literar la nivel mondial (si nu, faptul ca s-a nascut in Romania nu e in defavoarea lui, caci dupa cum bine s-a vazut la Herta Muller, uneori a te naste in Romania poate deveni norocul tau, succesul tau). A trait o viata intre minciuni, niciodata cu apreciere fata de valorile umane si fata de dreptate (dovada a stau faimoasele accidente ale nevesti-sii, niciodata ispasite prin pedepste, cel mult prin bani). A fost un obez pana in ultima clipa, ori mie de obezii care nu au grija de sanatatea lor nu mi-e mila. Daca el nu s-a respectat suficient cat sa isi urmareasca putin sanatatea, de ce sa imi pese mie de el? A fost un propagandist de duzina tot pana in ultima clipa, pe principiul eu stau cu mana intinsa si astept ca statul sa-mi dea (a se vedea articolele in care se plangea ca nu-i ajunge pensia de 2000 de lei sa plateasca factura la curent si vrea mai multi bani ca pensie, in conditiile in care are o avere estimata la 3.700.000 de euro). A fost cam tot ce detest eu la o fiinta umana, ca sa nu mai lungesc povestea.

Si acum vine povestea cu cu ai mei.
Ai mei au fost indragostiti de Cenaclul Flacara. Pentru ei, Cenaclul ala are o valoare mare, mult mai mare decat orice au vazut ei in jurul meu cand eu am crescut. Cand s-a anuntat ca a murit, ei au devenit muti. Se uitau unul la altul fara sa-si spuna nimic, socati. Eventual mai urlau la mine cand comentam eu negativ despre el. Pentru ei Paunescu a fost un simbol. Iar momentul in care eu injur la propriu cel mai drag simbol al lor devine dureros pentru ei. Asa ca, mi-am promis sa ma abtin de la comentarii cel putin de fata cu ei, e suficient ca ei nu au avut alta alternativa la a te simti bine, nu mai e nevoie sa vin eu si sa le denigrez acele amintiri.

Aseara mi-a fost putin mila de ai mei. Am inteles poate si mai bine cat de crunt trebuie sa fi fost in acele vremuri, astfel incat Cenaclul Flacara sa fie singura ta oaza de "libertate" si de distractie. Si ma simt si mai norocoasa cand stiu ca anii mei sub comunism au fost de fapt aproape irelevanti comparat cu ai lor. De dragul lor si doar de dragul lor, voi incerca sa ma abtin de acum inainte.

joi, 4 noiembrie 2010

Cine este, de fapt, Romanul?

Incerc sa gasesc o explicate pentru starea naturala a Romanului, si ma pierd intre zecile de explicatii pe aceasta tema. Ma gandesc la ea din punct de vedere istoric, social, cultural, in speranta ca voi gasi o posibila cauza a nemultumirii si nefericirii generale pe care o simt in jur, crezand cu taria ca odata descoperita cauza se poate oferi si solutia pentru o schimbare. Deocamdata esuez, bineinteles. Dar de-asta scriu acum, poate cu putin ajutor de la voi, ajungem la o concluzie.

Cum arata romanul? Aici raspunsurile sunt vagi, dar cred ca toata lumea e de acord, suntem asa, mai pestriti ca aparente, de la est la vest, de la nord la sud. Nu poti defini un om ca fiind Roman, doar uitandu-te la el cum arata. Gasesti si grasuti, si slabuti, si inalti, si pitici, si blonzi si bruneti (uneori aproape si negri) absolut orice.

Se zice ca suntem ospitalieri. Asa o fi, dar nu stiu daca nu cumva romanul e ospitalier pentru ca in felul asta, da de da de "pica ceva". Adica un ciubuc, un bacsis, o ciocolata, niste bomboane...Sper sa nu fiu prea cinica aici, dar mie asa mi se pare, ca Romanul sta destul de mult cu manuta intinsa...
Avem o vesnica problema cu capra vecinului. Ne intereseaza mereu ce face alalalt, sa nu zica alalalt ceva, suntem preocupati mai degraba de aratatul cu degetul decat de grija pentru propria ograda, iar barfa e la loc de cinste pe la noi. Prejudecatile sunt la loc de cinste pe la noi.
Nu suntem un popor unit. Nu am fost niciodata, si probabil nu vom fi. Am fost impartiti intre Ardeal, Banat, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, locuri cu identitati atat de diferite incat daca s-ar forma niste granite intre ele nu prea m-ar surprinde. Am mai spus-o, inclusiv la Revolutie, romanul n-a fost solidar, de fapt a fost las, si datorita imbulzelii si spiritului de turma creat, a inceput Revolutia. Multe persoane, cand vine vorba de apartenenta la un loc raspund intai cu orasul, apoi cu tara (eu fac parte dintre aceia, se stie). Nu, nu cred ca e normal, dar e o realitate.
Latura materiala a primat mereu pentru Romanas. Fara efort, normal. Daca se pot avea bani multi obtinuti usor, fara efort, Romanul e primul abonat. De-aia Caritas si FNI au functionat de minune la noi. Tineti minte Caritas? La fel, principiul "da' ce, eu sunt prost sa fac mai mult decat altul?" s-a auzit des prin companiile romanesti.
In ce crede Romanul? Aici e simplu: in Dumnezeu (si bani, pile, relatii). La faza cu Dumnezeu e mai complicata treaba (vezi sfinti, moaste, cozi, imbranceli injuraturi, calcat in picioare ca sa vezi niste icoane, dar si gratarele incinse in jurul manastirilor cand sunt sarbatori de-astea mai mari). De mentionat obligatoriu, romanii cred in Dumnezeul ortodox (religia ortodoxa e cea mai adevarata, numai ungurii sunt catolici - am auzit de zeci de ori fraza asta).

Desigur, Romanul are si calitati, trebuie spuse si lucruri pozitive despre el. Dar va rog mult, spuneti-le voi. Nu le repetati pe ale mele (negative) spuneti voi, ce are bun Romanul in el? Nu se poate sa nu gasim mai nimic. Nu se poate sa ne plangem mereu si sa nu avem solutii pentru asta. Serios.