Pagini

a

marți, 28 decembrie 2010

Nedumerire din lumea vedetelor

Citesc azi ca Natalie Portman e insarcinata cu primul copil, si se logodeste cu tatal copilului, cu care iese de cateva luni. Mno, in lumea vedetelor nimic deosebit sub soare. Cunosti un om, faci un prunc dupa 2,3,4 luni dupa care te mariti, dupa care vine bebele si dupa vreo 2 ani divortezi. Foarte banal, foarte simplu in lumea lor. Intrebarea mea este: la banii lor, nu-si permit metode contraceptive? Adica, e chiar asa de greu sa te protejezi? Si nu ma luati cu de-alea cu "dragoste adevarata" ca eu una nu cred ca dupa 2 luni e asa mare dragostea incat sa o pui de-un copil. Si ma indoiesc de faptul ca in ciuda tuturor masurilor de protectie luate, mai multe la un loc, "s-a intamplat pur si simplu", de fiecare data.

miercuri, 15 decembrie 2010

Puterea zvonului

Era o vreme cand te duceai la discoteca. Nu in club, ca acum. Si era o vreme cand in Cluj, cea mai cea discoteca era O.K. In piata Mihai Viteazu, la etajul 1, tin minte ca era THE place pe cand eram eu in liceu. Desigur, ca o mica tocilara ce eram, nu prea aveam eu multe in comun cu discotecile, asa ca nu pot spune ca eram o clienta fidela, spre deosebire de alti colegi de liceu de-ai mei. Detaliul cu identificarea la intrare ca sa ai peste 18 ani era chiar irelevant, nu mai tin minte cum de intram.

Asa deci. Fiind O.K. asta in plina epoca de glorie, aglomeratie ca in orice discoteca, au inceput sa apara niste domnisori care intepau fetele cu ace, lasandu-le biletele in buzunar prin care erau informate ca tocmai au fost infectate cu SIDA. Avand in vedere ca numarul plangerilor crestea, lumea a inceput sa se panicheze, si sa nu mai mearga pe-acolo. Si in cateva luni de zile localul s-a inchis. Definitiv. Iar legenda spune ca principalul motiv au fost aceste zvonuri...

joi, 9 decembrie 2010

Norocos e cine mai are bunici...

...ca eu am ramas demult fara...Si unul dintre regretele mele este ca nu am apucat sa ii cunosc, sa povestesc mult cu ei...sa-mi spuna povestile lor, cum au trait, ce le place, ce nu le place...Incerc sa-mi imaginez eu de multe ori cum au trait ei, caci faptul ca nu mi-am cunoscut bunicii e oarecum un gol pe care il simt. Din pacate ai mei vorbesc prea putin despre familiile lor, asa ca nu am nici o sansa sa ajung sa stiu macar acum mai multe despre bunici.

Cate ceva am reusit sa smulg de la tata, despre tatal lui. De el imi amintesc cel mai putin, a murit cand eu aveam 9 ani. A fost primul care m-a invatat sa joc septica :D. Dada, si seara cand veneau de la coasa, bunicul, impreuna cu tata, unchii si verisorii mei mai mari (eu eram cea mai mica, si singura fata) ma primeau in gasca lor la o septica. Si eu taaaare ma bucuram (si sa stiti ca uneori mai si castigam - si refuz sa cred ca ma lasau sa castig, da?).

In rest el nu prea vorbea. Nu-i bai, ca eu am avut gura cat o sura din pruncie, vorbeam intr-una. Si puneam intrebari. Tot timpul. Odata bunicul s-a oprit, a coborat la inaltimea mea, si mi-a spus rar:
- Tu fatuca, io nu poci raspunde la cate intrebari pui tu.
Evident, eu nu am inteles, si am continuat cu:
- De ce?
Si el radea...

De la tata stiu ca bunicul a fost arestat pentru ca facea contrabanda cu alcool :D. Si jur ca mi se pare logic ce facea bunicul. Adica el facea tuica (o tuica foarte buna) si cum sa o dea, de gratis, comunistilor? Da' no, comunistii sunt naspa stim cu toti. Si-mi pare rau ca nu am apucat sa vorbesc cu el, sa aflu povesti din-astea de la el...

Si da, marturisesc sincer ca-i invidiez pe toti cei care mai au bunici. Pretuiti-i, voi toti care sunteti norocosi! 

marți, 7 decembrie 2010

Nicio sau nici o

Nu stiu ce-o fi fost in capul alora care au spus ca de-amu-nainte trebuie sa scriem "nicio" si "niciun". Pentru mine e logic ca sunt 2 cuvinte separate. Nu pot sa le scriu legate, sunt 2 parti de vorbire diferite, nu le pot lipi. Gramatica mea invatata bine in clasa a 8-a si care m-a insotit cu brio pana in ziua de azi, urla de fiecare data cand vede scris "niciun" si "nicio" legat. Serios, nu pot sa scriu asa, ma doare mintea. La propriu. Poate as incepe sa ma obisnuiesc, nu promit chiar sa folosesc, dar macar m-as obisnui, daca cineva mi-ar da un motiv LOGIC, un argument solid (diferit de "asa a evoluat limba in scris" - asta nu se cheama EVOLUTIE, termenul pentru lucruri de genul asta e INVOLUTIE) pentru care e MAI BINE sa scriem "nicio" si "niciun" in loc de "nici o" si "nici un". Deci, cine-mi explica?

luni, 6 decembrie 2010

Splendor in the grass

Warren Beatty si Natalie Wood fac un cuplu minunat in acest film care ma impresioneaza de fiecare data cand il vad. E povestea in care multi dintre noi s-au regasit, intr-un moment sau altul din viata lor. Iar concluzia la care ajunge principalul personaj feminin Deanie, la sfarsit, dupa ce trece peste frustrarile neimplinirii iubirii sale, este sfasietoare: "I don't look for that kind of love anymore!".

"Of splendor in the grass, of glory in the flower; We will grieve not, rather find Strength in what remains behind"

joi, 2 decembrie 2010

A creste

Acum cativa ani credeam ca nimic nu-mi poate ajunge la nas. Eram atat de ingamfata incat absolut nimic nu ma surprindea, absolut nimic nu ma atingea si totul era prea prejos pentru mine, eu eram mai buna decat orice si oricine. Pe bune, asta intelegeau toti cei din jur din atitudinea pe care o afisam in general. Desigur, cand mi se spunea asta, negam totul si spuneam ca "li se pare". Acum, privind in urma, imi dau seama ca ei aveau dreptate. Si inteleg asta pentru ca mi-am deschis putin ochii, am vazut putin lumea, si am inteles cat de minusculi suntem cu totii, in fata imensitatii lumii. Nu stiu cum sunt perceputa acum. Nu mi s-a mai reprosat demult ca "fac pe desteapta", dar ce simt eu schimbat la mine, este faptul ca am un respect diferit fata de lume. Fata de viata. Fata de tot ceea ce ma inconjoara. Ma inclin, si incerc sa absorb ceea ce pot din tot ce ma inconjoara. Si cu cat aflu si vad mai multe, cu atat inteleg cat de putine stiu de fapt.

marți, 30 noiembrie 2010

Despre sinucigasi (II)

Aseara a murit regizorul Mario Monicelli. In varsta de 95 de ani, unul dintre pilonii cinematografiei italiene, unul dintre ultimii mari regizori dupa parerea mea, si-a incheiat socotelile cu viata aruncandu-se de la balconul camerei de spital in care era internat. Povestise in diferite interviuri, cand vorbea despre tatal lui (si el mort tot prin suicid) ca atunci cand viata nu mai are demnitate, nu mai merita sa fie traita. Se pare ca si in cazul lui avea sa fie la fel. Orb, aproape surd, si diagnosticat acum si cu cancer la prostata, dupa 95 de ani de viata aproape toti traiti prin arta, decizia lui nu surprinde pe nimeni. Cumva, moartea lui, desi e sinucidere, o vad si simt ca fiind plina de demnitate, nu e gestul omului las care fuge de greutati ci e gestul omului care nu mai vrea nimic si care nu mai are nimic de oferit.  

Mici placeri sadice

Nu de-ale mele, caci eu sunt fata cuminte. Serios.
E vorba de soferii de autobuz. Care banuiesc ca au zile in care sunt foarte plictisiti si simt nevoia sa se destinda.  Aseara de exemplu, era un amarat care fugea ca disperatul sa prinda autobuzul. Soferul se uita fix la el si cand amaratul a ajuns in fata usii, soferul i-a inchis usa in nas. Si incepand sa rada in hohote, a pornit autobuzul in timp ce aluia care fugise aproape ca ii dadeau lacrimile la gandul ca efortul lui a fost degeaba. Soferul nu s-a oprit din ras pana la statia urmatoare. Ce oameni.

vineri, 26 noiembrie 2010

Discutii in fata cabinetului medical

Stiti ca se poarta, si uneori chiar daca iti dai silinta sa le ocolesti, nu reusesti.

Stateam aseara in fata cabinetului si imi asteptam cuminte, randul. Fiind doctorita din-aia de "treburi femeiesti" (adica ginecolog), parca discutiile femeilor sunt mai amuzante cand se intalnesc pe-acolo. Cum a fost aseara. Mai precis, o doamna pe la vreo 60 si ceva de ani povestea de cele 2 fete ale ei si despre mama ei cum cel mai mare regret al lor ar fi fost ca nu si-au inselat sotul niciodata. Ca le pare rau ca nu au stiut cum e cu altul, ca s-au maritat cu primul barbat, si ca a vedea cum e cu altul e o curiozitate care ajunge sa te macine la un moment dat in viata, si inca destul de puternic. Celelalte femei prezente au aprobat. Eu m-am socat sa aud declaratii astfel de "libertine", cumva imi imaginam ca generatia de mai demult era mai incuiata din punct de vedere al trairii sexualitatii. Evident, m-am inselat. Sexul e tot sex, indiferent de epoca.
Si tanti asta avea ciuda pe barbatii care inselau, dar nu din cauza ca s-ar simti jignita, ci din cauza ca ar fi vrut sa poata face si ea. N-am apucat sa inteleg de ce nu a putut. Iar replica ei cand am spus ca m-ar supara infidelitatea din partea iubitului, si inca foarte tare, a fost de milioane (de rasete):
-Da ce, draga, ti-e frica sa nu se roada? Nu ti teme, ca tot atata ramane si daca mere cu alta!

joi, 25 noiembrie 2010

"A noastra e mai buna"

Roman, ajuns in Italia spune:
- Pizza-i mai buna la noi in Romania! Degeaba ma prostiti cu aluatul vostru subtire, e mai buna in Romania unde simti aluatul gros, ca pita, sa te saturi! Si doar 3 sau 4 ingrediente??? Pai la noi ai de toate pe pizza, multe multe chestii, nu asa putineee!!!

Cum dracu??? Esti in tara-mama a pizzei si spui ca pizza-i mai buna in Romania??? Te-ai gandit poate ca ce mananci tu de fapt nu e pizza ci o corcitura shaormizata a sfintei pizza? 

Acelasi roman, intors in Romania, se lauda la prieteni:
-Am mancat in Italia o pizza minunata, in Romania asta totul e de doi lei, nimic nu-i facut cum trebuie!

No, ma! Decide-te!

marți, 23 noiembrie 2010

Ma dau mare :)

video
video

Adica va arat 2 filmulete de la orele cu motocicleta prin poligon :). Nu i-am cerut permisiunea lui Razvan, da' sper ca nu se supara. Filmarea nu e de nici o treaba din punct de vedere al calitatii, stiu, dar nu-mi pasa, ma dau mare oricum, caci m-am descurcat foarte bine.

luni, 22 noiembrie 2010

Cate ceva despre sinucigasi

Obisnuiam sa-i condamn. Gesturile lor mi se pareau de neinteles. De ce sa-ti pui capat zilelor cand viata e asa frumoasa? Continui sa cred acelasi lucru dar acum sunt mai putin acuzatoare cand vine vorba de ei. Am urmarit cu mare interes urmatorul documentar:



Asa am inteles ca, cei care sufera de o boala mintala trebuie intelesi si priviti putin altfel. Bolile mintale par un lucru de neinteles pentru majoritatea dintre noi, nimeni nu le acorda importanta cat timp fizic nu se manifesta nimic, desi creierul unui om care sufera de o boala psihica chiar arata anomalii fata de creierul unui om sanatos. Nu le caut justificari celor care aleg calea sinuciderii, incerc doar sa ii acuz mai putin, si sa le inteleg boala.  

vineri, 19 noiembrie 2010

Scriitori romani

De ceva vreme incoace caut carti scrise de romani, traduse in alte limbi. Il gasesc usor pe Eliade, il gasesc si pe Cioran, dar altceva mai putin. Mi-ar placea sa fac cadou niste carti scrise de autori romani, dar traduse in alte limbi. Ma puteti ajuta cu o lista? Si de asemenea, mi-ati putea spune de unde cumpar?

UPDATE: Nu am primit nici o sugestie. Oare chiar asa de putini autori romani sunt tradusi in alte limbi?

luni, 15 noiembrie 2010

Un microb si un profesor

Stiti senzatia aceea pe care o ai cand visezi la ceva si ti se pare imposibil de cucerit? Cam asa au fost motocicletele pentru mine. Cand le vedeam, rareori, copil fiind, pe strada mi se pareau minunate si le admiram de cele mai multe ori cu gura cascata. Si ma gandeam ca eu n-o sa fiu aproape de asa ceva niciodata. Aveam un vecin care bibilea nonstop la motocicleta lui cu atas, iar eu trageam cu ochiul printre tufe sa vad ce mestereste la ea. Intre timp vecinul acela ori s-a mutat ori a murit, nu mai tin minte ca era demult, iar motocicleta lui cu atas demult n-a mai fost vazuta prin zona. Dar generatia mea a crescut  si acum vad ca nu am fost singura care visa la motociclete cand era mica.

Din pacate majoritatea au ajuns sa inteleaga gresit acest microb. Nimeni nu mai acorda importanta motocicletei, senzatiei de a fi pe 2 roti, motocicleta nu mai este un hobby si dorinta de a merge pe 2 roti paleste in fata dorintei de a epata. Motocicleta a ajuns sa fie privita ca pe ceva de care te folosesti ca sa impresionezi, sa-i lasi pe altii cu gura cascata...si cam atat.

Am incercat sa nu ma las descurajata de asta si am inceput orele de conducere pentru obtinerea permisului de conducere categoria A. Dar mi-a luat mult timp pana sa-l gasesc pe cel care sa ma invete putin din ce inseamna motocicleta, cu pasiune. Am esuat la ore in repetate randuri cu un profesor care ma invata cum sa ajung din punctul A in punctul B mergand strict pe traseul indicat de el. Si plecam de la ore fara sa stiu cum se schimba vitezele la motocicleta (ah, apropo, de la instructorul acesta pleaca elevi care isi iau permisul de conducere, isi cumpara motor puternic, dar nu au invatat sa schimbe vitezele pe toata perioada cursului - si ies in trafic). Eram pe punctul de a renunta, incepeam sa ma resemenz cu ideea ca nu voi conduce o motocicleta niciodata.

Si atunci l-am cunoscut pe Razvan. Ma gandeam ca merg sa ma pregatesc de examen, stiam sa conduc cat de cat daca nu era vorba de schimbat viteze si tremuram putin pe motor. Sau asa credeam eu. Dupa prima sedinta Razvan mi-a spus verde-n fata: "Pentru cineva care a facut scoala si trebuie doar sa se pregateasca de examen, esti praf. Trebuie sa o iei de la 0." Si avea dreptate.

Primul lucru pe care mi l-a aratat Razvan a fost cum sa stau corect pe motocicleta. Apoi cum sa ma uit. Cum sa ma relaxez. Cum sa simt motocicleta. Si intr-un final am inceput sa conduc. Cu fiecare sedinta invatam tot mai multe, plecam de-acolo tot mai fascinata si iubind motocicleta tot mai mult, ma bucuram ca un copil care descoperea lumea. Pentru ca asta si faceam. Descopeream o lume noua. Cred ca acum, ca am permisul, imi va lispi mult senzatia aceea de bucurie la fiecare realizare, cat de mica, increderea in mine cand vedeam, simteam cum progresez.

Am inteles inca o data importanta profesorului. Un profesor care se dedica profesiei lui, care isi asculta vocatia, isi intelege elevii si ii ajuta, face toata diferenta. Multe lucruri ar fi altfel daca am avea parte de mai multi profesori dedicati, asa cum a fost Razvan pentru mine. Mersul pe motocicleta nu e un lucru pe care sa inveti sa-l faci singur. Si pentru cine vrea sa ia ore cu el, va las numarul lui de telefon: 0744-398317 - Razvan Popa.

marți, 9 noiembrie 2010

Schimbarea la fata a culorii

Nu-s daltonista, dar recunosc oricand ca paleta mea de cunostinte in materie de culori e limitata. Drept urmare, cand mi-am cumparat aseara o rochita eu am vazut-o mov. Violet. Flacara violet adica. Purple rain. Glam-rock-purple. Deci ati inteles cat de mov vedeam eu rochita aia. Cand am ajuns acasa, am constatat ca de fapt rochita are culoarea asta:


Vin acuma si va intreb: voi ce culoare vedeti? Eu am aflat ulterior ca asta e faimosul "albastru electric". Mai sa fie! Are ceva daca eu tot mov vad?

luni, 8 noiembrie 2010

Adrian Paunescu, sau cum ii enervez pe ai mei.

Nu l-am suportat niciodata pe omul asta. Am mai spus-o cand am vorbit de pensii, am spus-o vorbind cu oricine, si o voi spune una intr-una, nu-l suport. Nu il apreciez din punct de vedere literar, iar uman acolo nici macar nu imi ajung frazele ca sa explic cat de scarba imi este de aceasta fiinta. Ca o curiozitate, din cate am incercat eu sa aflu, Adrian Paunescu nu a fost publicat intr-o alta tara, adica nimeni nu a fost interesat de poeziile nationalist-pupincuriste-voit-comuniste ale lui Paunescu. Daca ma insel, va rog sa ma corectati, si sa-mi spuneti cum a fost privit el din punct de vedere literar la nivel mondial (si nu, faptul ca s-a nascut in Romania nu e in defavoarea lui, caci dupa cum bine s-a vazut la Herta Muller, uneori a te naste in Romania poate deveni norocul tau, succesul tau). A trait o viata intre minciuni, niciodata cu apreciere fata de valorile umane si fata de dreptate (dovada a stau faimoasele accidente ale nevesti-sii, niciodata ispasite prin pedepste, cel mult prin bani). A fost un obez pana in ultima clipa, ori mie de obezii care nu au grija de sanatatea lor nu mi-e mila. Daca el nu s-a respectat suficient cat sa isi urmareasca putin sanatatea, de ce sa imi pese mie de el? A fost un propagandist de duzina tot pana in ultima clipa, pe principiul eu stau cu mana intinsa si astept ca statul sa-mi dea (a se vedea articolele in care se plangea ca nu-i ajunge pensia de 2000 de lei sa plateasca factura la curent si vrea mai multi bani ca pensie, in conditiile in care are o avere estimata la 3.700.000 de euro). A fost cam tot ce detest eu la o fiinta umana, ca sa nu mai lungesc povestea.

Si acum vine povestea cu cu ai mei.
Ai mei au fost indragostiti de Cenaclul Flacara. Pentru ei, Cenaclul ala are o valoare mare, mult mai mare decat orice au vazut ei in jurul meu cand eu am crescut. Cand s-a anuntat ca a murit, ei au devenit muti. Se uitau unul la altul fara sa-si spuna nimic, socati. Eventual mai urlau la mine cand comentam eu negativ despre el. Pentru ei Paunescu a fost un simbol. Iar momentul in care eu injur la propriu cel mai drag simbol al lor devine dureros pentru ei. Asa ca, mi-am promis sa ma abtin de la comentarii cel putin de fata cu ei, e suficient ca ei nu au avut alta alternativa la a te simti bine, nu mai e nevoie sa vin eu si sa le denigrez acele amintiri.

Aseara mi-a fost putin mila de ai mei. Am inteles poate si mai bine cat de crunt trebuie sa fi fost in acele vremuri, astfel incat Cenaclul Flacara sa fie singura ta oaza de "libertate" si de distractie. Si ma simt si mai norocoasa cand stiu ca anii mei sub comunism au fost de fapt aproape irelevanti comparat cu ai lor. De dragul lor si doar de dragul lor, voi incerca sa ma abtin de acum inainte.

joi, 4 noiembrie 2010

Cine este, de fapt, Romanul?

Incerc sa gasesc o explicate pentru starea naturala a Romanului, si ma pierd intre zecile de explicatii pe aceasta tema. Ma gandesc la ea din punct de vedere istoric, social, cultural, in speranta ca voi gasi o posibila cauza a nemultumirii si nefericirii generale pe care o simt in jur, crezand cu taria ca odata descoperita cauza se poate oferi si solutia pentru o schimbare. Deocamdata esuez, bineinteles. Dar de-asta scriu acum, poate cu putin ajutor de la voi, ajungem la o concluzie.

Cum arata romanul? Aici raspunsurile sunt vagi, dar cred ca toata lumea e de acord, suntem asa, mai pestriti ca aparente, de la est la vest, de la nord la sud. Nu poti defini un om ca fiind Roman, doar uitandu-te la el cum arata. Gasesti si grasuti, si slabuti, si inalti, si pitici, si blonzi si bruneti (uneori aproape si negri) absolut orice.

Se zice ca suntem ospitalieri. Asa o fi, dar nu stiu daca nu cumva romanul e ospitalier pentru ca in felul asta, da de da de "pica ceva". Adica un ciubuc, un bacsis, o ciocolata, niste bomboane...Sper sa nu fiu prea cinica aici, dar mie asa mi se pare, ca Romanul sta destul de mult cu manuta intinsa...
Avem o vesnica problema cu capra vecinului. Ne intereseaza mereu ce face alalalt, sa nu zica alalalt ceva, suntem preocupati mai degraba de aratatul cu degetul decat de grija pentru propria ograda, iar barfa e la loc de cinste pe la noi. Prejudecatile sunt la loc de cinste pe la noi.
Nu suntem un popor unit. Nu am fost niciodata, si probabil nu vom fi. Am fost impartiti intre Ardeal, Banat, Moldova, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, locuri cu identitati atat de diferite incat daca s-ar forma niste granite intre ele nu prea m-ar surprinde. Am mai spus-o, inclusiv la Revolutie, romanul n-a fost solidar, de fapt a fost las, si datorita imbulzelii si spiritului de turma creat, a inceput Revolutia. Multe persoane, cand vine vorba de apartenenta la un loc raspund intai cu orasul, apoi cu tara (eu fac parte dintre aceia, se stie). Nu, nu cred ca e normal, dar e o realitate.
Latura materiala a primat mereu pentru Romanas. Fara efort, normal. Daca se pot avea bani multi obtinuti usor, fara efort, Romanul e primul abonat. De-aia Caritas si FNI au functionat de minune la noi. Tineti minte Caritas? La fel, principiul "da' ce, eu sunt prost sa fac mai mult decat altul?" s-a auzit des prin companiile romanesti.
In ce crede Romanul? Aici e simplu: in Dumnezeu (si bani, pile, relatii). La faza cu Dumnezeu e mai complicata treaba (vezi sfinti, moaste, cozi, imbranceli injuraturi, calcat in picioare ca sa vezi niste icoane, dar si gratarele incinse in jurul manastirilor cand sunt sarbatori de-astea mai mari). De mentionat obligatoriu, romanii cred in Dumnezeul ortodox (religia ortodoxa e cea mai adevarata, numai ungurii sunt catolici - am auzit de zeci de ori fraza asta).

Desigur, Romanul are si calitati, trebuie spuse si lucruri pozitive despre el. Dar va rog mult, spuneti-le voi. Nu le repetati pe ale mele (negative) spuneti voi, ce are bun Romanul in el? Nu se poate sa nu gasim mai nimic. Nu se poate sa ne plangem mereu si sa nu avem solutii pentru asta. Serios.

vineri, 29 octombrie 2010

Cum sa-ti inmatriculezi masina la Cluj

Na bun, nu povestesc acum despre acte, ca acolo fiecare stie cum trebuie sa-si faca dosarul.
Povestesc despre odiseea depunerii dosarului la Politia Rutiera, in sediul de pe Str. Albac nr. 15.
Functioneaza in felul urmator:
Programul cu publicul: dimineata de la 9:00 cam pana pe la 14:00, marti si joi dupa-masa de la 12:00-18:00. Si acum urmeaza povestea distractiei. Se sta la coada pentru numere mai ceva ca pe vremea comunismului la pita. Am auzit urmatoarea relatare:
-Ala care a avut nr. 2 a trimis-o pe bunica-sa la ora 5 dimineata, a stat batranica pana la 7 si la 7 a venit el si au schimbat randul, de-aia la ora 9 cand s-a deschis a primit nr. 2.
Numerele sunt limitate, cam 150 pe zi. Dar se epuizeaza in primele 20 de minute de la deschiderea ghiseului. Si daca ai ajuns la ora 8, ai stat 1 ora in frig si ajungi la ala care da numerele, si s-au terminat numerele, ghinion. O trimiti pe bunica-ta a doua zi la ora 5. Sau, faci asa: te duci pe la vreuna din firmele din jur si spui ca vrei sa cumperi un numar. Si ca prin minune, in schimbul unei sume intre 50-100 de lei (da, 500de mii si 1 milion) primesti mult doritul numar. Dupa care iti astepti randul. Daca nu vrei la firma, stai pe-acolo prin fata sediului Politiei (!) si se gasesc smenarii (ca romanu' e inventiv cand vine vorba de smenuri) care sa-ti vanda numere de ordine. Pulalaii astia, daca vand 2 numere de ordine pe zi aduna intr-o luna mai multi bani decat salarul meu muncit cinstit.
Nu stiu daca s-a inteles clar: astea se intampla in fata SEDIULUI POLITIEI. Daca vrei sa faci reclamatie, renunta rapid la ideea ca te baga cineva in seama si ia in cont plangerile tale. Politistii de genul asta, carora nu le pasa cate ilegalitati se comit la 2 metri de ei, sunt prea ocupati cu proteste si mitinguri, suparati ca o parte din ciubuc li s-a luat. Din partea mea, cat timp se tolereaza practicile de genul asta, sa ajunga sa faca munca voluntara, ca la genul asta de respect, stiind cat de mari sunt impozitele pe care eu si angajatorul meu le platim pentru serviciile de cacao din partea lor, le spun din toata inima: v-o meritati!


miercuri, 27 octombrie 2010

Cum inviti (sau nu) oamenii la petreceri?

Cand organizezi o petrecere, mai mare sau mai mica, apare mereu dilema invitatilor. Pe cine si cum inviti? Bine, daca n-ai prieteni multi si stii ca cercul tau de prieteni se invarte in jurul acelorasi 5 oameni, atunci nu ai treaba. Dar pentru oamenii ca mine, na, devine un picut problematic. Eu vad 2 posibilitati:
1. Faci cum am facut eu de ziua mea: am organizat un mini-chef intr-un mini-apartament. Cand spun mini, chiar mini inseamna. Adica am inteles ca ma limitez la maxim 12 persoane, si la rugamintea gazdei, si in concordanta cu ceea ce voiam sa fac eu de ziua mea. Si a fost minunat. Iar cei neinvitati si care ulterior s-au suparat, well imi pare rau ca nu au inteles de ce a fost nevoie sa ma limitez, e problema lor. N-am facut un secret din organizarea chefului, am incercat sa explic frumos de ce nu pot mai mult, cine a vrut sa inteleaga bine, cine nu asta e.
2. Faci cum fac altii: "ba, fac un chef, da nu pot invita decat 15 oameni, tu esti invitat, da sa nu-i zici la X ca el nu e invitat". Aici tine de ideea fiecaruia de organizare. Da' faza cu "nu-i spune lui X" mi se pare deja de domeniul claselor primare, ca doar atunci aveam impresia ca faza cu "nu-i spune lui X" mai tine.

Fara suparare, metoda mea mi se pare cea mai buna.  

joi, 21 octombrie 2010

Who wants to live forever?

Vorbeam aseara cu tata, si i-am impartasit crezul meu legat de faptul ca suntem prea multi oameni pe Pamant si ca ne lipsesc niste catastrofe gen cutremur, tsunami, uragane, care sa faca victime de ordinul milioanelor, ca sa se mai curete si planeta. N-a fost socat, n-a fost ofensat, dar l-a afectat faptul ca i-am amintit de cutremur. Facea armata la Bucuresti in '77 si normal, a facut parte dintre cei dusi la operatiunile de salvare. Mi-a povestit de lucrurile pe care le-a vazut acolo, de cadavrele din care se vedeau doar picioare sau maini, restul corpurilor fiind ingropate in moloz, sub cladirile daramate. Nu mi-am schimbat parerea, dar am inteles ca poate vorbesc prea usor despre moarte, mai ales despre un numar mare de morti.
Dar, nu putem trai o vesnicie, si sincer nu-i inteleg pe cei care fac un capat de tara din situatii: "Vai, a murit x, avea 90 de ani, saracu'...". Eu zic ca 90 de ani sunt suficienti pentru un om. De ce sa traiesti o vesnicie? Nu asta e rostul nostru, nu existenta umana vesnica trebuie sa fie telul nostru. Fiecare traieste cat ii este dat. Si poate in curand il voi asculta pe tata, care mi-a spus incetisor:
-Nu inteleg de ce vrei sa vorbesti despre moarte, despre ceva care nu depinde de tine si asupra careia nu ai absolut nici un control!
Problema mea e ca vad prea multi oameni chinuiti de batranete si nu mi se pare ca viata asta prelungita cand ei nu se pot nici macar misca, ii ajuta cu ceva.

marți, 19 octombrie 2010

Autodidact sau cu profesor?

De multe ori cand ii aud pe cei care spun "Am invatat limba x singur/a" zambesc cu amaraciune. Incerc sa ma gandesc la acea persoana, care e mandra ca a reusit prin forte proprii sa invete ceva nou si ma straduiesc sa nu-i stric bucuria explicandu-i cat de dezaprobator suna asta pentru mine. Nu pot sa ma bucur pentru ea pentru ca mie nu mi se pare o realizare. Nu cred ca a invata ceva "pe cont propriu, singur, fara indrumare" este modalitatea cea mai buna pentru a-ti insusi noi cunostinte. Desigur, in aceeasi categorie intra si cei care spun "am invatat sa conduc singur, am invatat matematica singur, am invatat proiectare singur"... Cumva voi pune mereu la indoiala cunostintele acumulate de acea persoana care nu a avut parte niciodata de indrumare, de corectare si de examinare. Nu vreau nici sa cad in extrema cealalta si sa spun ca profesorii sunt mereu extraordinari (oameni ca Randy Pausch sunt putini in randul dascalilor, cred eu) dar voi fi mereu de parere ca un profesor bun te va stimula mult mai mult si te va ajuta sa te formezi mai bine atat ca persoana cat si in ceea ce studiezi alaturi de el.


luni, 18 octombrie 2010

De ce sa scrii?

In ultima perioada mi-am pus destul de des intrebarea asta: de ce sa scriu? De ce scriu? Acum vreun an spuneam ca scriu pentru mine. Spuneam ca scriu pentru ca astfel ma simt eu mai bine. Dar spuneam un adevar doar pe jumatate. Da, scriam pentru mine, dar scriam si pentru altii. Ce e scris aici e scris si facut public pentru ca altii sa citeasca. Unii dintre cei care citesc imi spun ca se regasesc in cuvintele mele, altii imi spun ca rad de experientele mele, altii ma contrazic sau incep sa se certe cu mine pe motiv ca nu sunt de acord cu ceea ce afirm. Reactiile fiecaruia ma bucura. Mult. Si asa ajung sa spun acum ca, de fapt, eu nu mai scriu demult doar pentru mine, ci scriu pentru oricine simte nevoia sa ma citeasca si sa ia din cuvintele mele ceea ce simte ca are nevoie.

marți, 5 octombrie 2010

Se cere inventie noua

Sau daca exista, va rog sa-mi spuneti de unde pot lua si eu asa ceva. Am nevoie de un dispozitiv pe care sa-l atasez la portmoneu, chei si telefon. Si care sa sune cand le caut. Inca nu mi-am imaginat cum as face sa nu pierd ala pe care ar trebui sa apas, dar am vazut faza asta in vreun film asa ca trebuie sa existe pe undeva. Serios, dimineata la ora 7 sunt buimaca, parca m-ar fi lovit cineva in cap, si de cele mai multe ori reusesc sa uit pe-acasa telefon sau portmoneu sau chei. Cand locuiam singura si usa de la intrare se inchidea automat, iar eu eram fara chei, am ramas in fata usii de vreo cateva ori pana sa ma invat minte. Sau poate-mi recomandati ceva tehnici de evitat sa uiti acasa telefon+portmoneu+chei?

miercuri, 29 septembrie 2010

Din invataturile unui politist italian

Italia, o duminica noaptea ca oricare alta.
"Trage pe dreapta" arata un politai. Merge la sofer si cere actele. Il rog frumos sa vina pe partea dreapta, a pasagerului, alias eu, alias vorbitorul de italiana din masina. Vine, cere si buletinul meu (nu permisul soferului). le ia si merge sa completeze ceva tabele de-alea de-ale lor. Si ma trazneste: suntem 2 romani intr-o masina cu nr. italian si netrecuti ca proprietari ai masinii nicaieri. Atunci ce-mi trece mie prin cap? Ca de obicei, sa incep sa fac glume da de o lasa careva mai moale. Mai ales ca cel care ramasese sa ne pazeasca ne pazea cu mana pe mitraliera. Si incep:
-Stiti, GPS-ul arata o directie, eu cunosc zona si ii spun sa o ia intr-o alta directie, iar bietul de el (care e la volan) devine confuz si o luam pe strazi gresite.
Politaiul cu mitraliera:
-Doamna, sincer parerea mea e ca ala care cunoaste drumul trebuie sa mearga singur in masina. Sau sa nu dea indicatii.
Simteam un soi de alianta tacita intre cel din stanga si cel din dreapta. Se intelegeau din priviri. Eu:
-Bine, dar na, stiti cum sunt femeile, nu prea se pot abtine de la dat indicatii.
-Domnisoara, nu stiu cum sunt femeile romance, dar italiencele stiu ca sunt un dezastru cand vine vorba de cicalit. De fapt nu, mai bine, sunt absolut convins ca de la Polul Nord, la Polul Sud, toate femeile sunt la fel. Toate sunteti la fel, identice.
Eu (uitandu-ma la mitraliera pe care o strangea tot mai tare):
-Nu pareti foarte fericit de concluzia la care ati ajuns.
La care politistul, uitandu-se dramatic intr-o parte:
-Nu sunt fericit, de pe-acum sunt resemnat!

Eu am ras, el nu.

vineri, 24 septembrie 2010

2 lucruri pe care nu le inteleg la (unii) barbati

De fapt sunt 2 obiceiuri pe care personal le gasesc dezgustatoare la barbati. Si cand le vezi zilnic in drum spre serviciu, dis-de-dimineata, la un moment dat deja nu mai poti. Asa ca azi am luat atitudine (poate cam urata pentru o domnisoara, dar macar am ras bine inainte de a-mi incepe ziua). Nu suport:

1. Flegmatul pe strada.
Care-i faza? Ce satisfactie iti ofera acest dezgustator obicei?

2. Scarpinatul la coaie.
(da, am scris "coaie", hai sa trecem mai departe la ideea principala)
Il vad azi pe un tip, destul de grabit, ca merge pe strada, si la un moment dat, la vreo 10m distanta de mine, incepe sa se scarpine. M-am oprit in fata lui, l-am prins de umeri, si cu ochii plini de compasiune, l-am intrebat: "Ai latai, asa-i? De-aia te scarpini la coaie, ca ai latai. Bietul de tine!"
Da, a mutit, si da, am ras cu pofta pana am ajuns la serviciu.

miercuri, 22 septembrie 2010

Ciudatul calcul al restului

De la o vreme incoace am luat o decizie care unora li se pare absurda. Am decis ca atunci cand platesc pentru ceva, sa astept restul, pana la ultimul banut. Singura exceptie pe care o fac este cand las bacsis la vreun bar, dar si acolo, daca consum o cafea de 4 lei mi se pare absurd sa las bacsis de 2 sau 3 lei.

Am o problema mai ales cu soferii de taxi. Nu inteleg prin ce calcule anume daca valoarea cursei e de 8.1 lei, eu platind cu 10 el decide ca restul cuvenit mie e de 1 leu. De ce daca ceasul arata 8.1 el spune: 9 lei! Aceeasi poveste si la unele magazine. Vesnicul "nu am sa va dau rest" ma omoara. Mai am uneori placeri de genul: "nu-i nimic, astept sa mergeti sa schimbati, sa-mi dati restul" si o spun mereu cu zambetul pe buze si foarte politicos. Desigur, atitudinea mea se schimba in momentul in care mi se spune sa merg eu sa-mi schimb banii. Imi intorc spatele si las totul acolo. Pana acum ideea a fost mereu: "nu am energie sa ma lupt cu asa ceva, pentru 20 de bani n-are rost". Ei, dar 90 de bani la taxi, 20 de bani la alimentara, 30 de bani la paine, 50 de bani la piata, si astia sunt deja banii pentru 2 cafele de-ale mele.

Sunt banii mei. Munciti. Munca mea, eu o pretuiesc. Pana la ultimul banut. Daca aleg sa ofer eu un bacsis e una, dar cand dau de atitudine gen "mi se cuvine restul ala" incep sa ma enervez. Nu, restul meu nu se cuvine nimanui care are un salar pentru care munceste. Cu exceptia cazului in care decid eu ca vreau sa-l dau. Dar de cele mai multe ori aleg sa nu-l mai dau, pentru ca uite-asa s-a format cercul vicios in care pentru ca iti ceri restul de la cumparaturi esti privit ca un fraier si tratat mai rau ca un hot, cand de fapt e vorba de banii tai.

Voi ce alegeti sa faceti?

marți, 21 septembrie 2010

Despre Alina

Vad status la fata pe mess: "Ma simt bine. Now can we please move on?" Incep sa fac misto, normal, intreband ce-a patit. Raspunsul ei a fost simplu:

-Citeste aici http://ame-lia.blogspot.com/ .

M-a socat. La propriu. Eu pe fata asta o cunoscusem in mai, o fata foarte vioaie si cocheta, chiar ma gandeam oare cand avusese timp sa-si faca bucle in parul acela negru, frumos. Aflam aseara secretul: era o peruca (sa o citez pe ea: "bine tu, astea vin gata coafate, ce crezi? :))"). Si cuvantul "cancer" a inceput sa aiba macar pentru o clipa, povestind cu ea, sunetul unei boli ca oricare alta, n-a mai avut sunetul unei sentinte care te condamna la chin, suferinta, si in cele din urma moarte. Alina are 27 de ani, traieste (se simte bine, n-o mai intrebati asta) se bucura de viata si se comporta absolut normal fata de cancer. Chimioterapia a fost un tratament normal, ca oricare altul, iar "a fi bolnav" in acest caz a avut exact conotatia pe care i-a dat-o Alina. N-a insemnat statul in pat si plansul peste tot e unde mergea, n-a insemnat resemnare si renuntare la viata, ci tocmai contrariul. Si da, o inteleg perfect cand spune ca s-a saturat sa fie compatimita, in locul ei as detesta privirile pline de mila ale oamenilor din jur.

-Stii, Oana, oamenii plang sau te compatimesc nu din multa dragoste fata de tine, ci pentru lor le este teama mai mult pentru ei, plang pentru cum i-ar face pe ei sa se simta daca ai pati tu ceva, nu plang pentru durerea ta.
Aici mi-a fost putin rusine cu rasa asta umana, care functioneaza asa egoist, dar n-am putut sa o contrazic pe Alina.


Filosofam mai departe cu ea:
-Tu Alina, partea cea mai faina in a fi femeie e ca intotdeauna cadem in picioare, intotdeauna avem putere infinita pentru a merge mai departe.
Ea, of cors, n-avea chef de filosofii de genul si-mi tranteste:
-Nu tu, partea cea mai faina este ca THERE'S ALWAYS MORE MAKE-UP.
Logic, are dreptate.

Si, ca o adevarata lasa eu am dezertat prima la sfarsitul conversatiei. In genul:
-Alina, nu ti-e somn, nu esti obosita?
-Nu, de ce?
-Pai mie ca mi-e, asa, putin...

luni, 20 septembrie 2010

Partea buna a oamenilor

Unul dintre multele mele necazuri e ca eu cred prea mult in asta. Adica in partea buna a oamenilor. Si stau si rabd si suport destul de multe pana sa accept resemnata ca poate partea aia buna e ascunsa prea adanc pentru ca eu sa ajung la ea. Sau prea adanc pentru ca ea sa iasa la suprafata pentru mine.
Cred in scuzele gen "nu am vrut sa te ranesc", "nu am vrut sa te supar", "nu ti-am spus pentru ca stiam ca te-ar fi deranjat"....Cred cu naivitate ca persoana care imi enumera toate scuzele astea chiar s-a gandit la mine, pentru ca prefer sa cred ca oamenii sunt buni, nu rai. Dar stiu, la fel ca ei, ca scuzele astea nu fac decat sa sublinieze un crunt adevar (pentru mine): persoana care stie ca face ceva cu care te supara, sau mai rau, te raneste, si cu toate astea continua sa faca pentru ca ei ii este mai bine asa, e o persoana care are prea mult egoism in ea, si care nu prea va mai lasa la suprafata "partea ei buna", cu atat mai mult cu cat a inteles ca scuzele ii vor fi mereu acceptate de dragul prieteniei/iubirii/legaturilor de rudenie sau alte motive sa le spunem intemeiate.

Oare ce cer eu e altruism din partea celorlalti? Sau prin simplul fapt ca cer ceva e o dovada de egoism din partea mea?

vineri, 17 septembrie 2010

Iar tigani?

Din partea mea duca-se in toata Europa, poate pe-acolo reuseste cineva sa-i civilizeze, sa-i educe, deoarece romanii (uneori mult prea toleranti) au esuat cu desavarsire. Sa plece, toti, daca se poate direct pe capul lui Sarkozy, sa ii educe el ca noi ne-am saturat sa cheltuim bani (si asa de unde nu avem) pentru niste nespalati care nu-si dau nici cel mai mic interes pentru integrare in randul comunitatilor locale. Asa cum Europa s-a saturat, ne-am saturat si noi. De ei, tigani/rromi, de toti. Avem si noi romanii suficiente lepadaturi, nu ne mai trebuie si tigani extra pe langa ele.

joi, 9 septembrie 2010

Pensie?

Bucuria mea este de scurta durata, stiu. Ma bucur pentru ca cei care aveau pensii de 30.000 de lei au acum 2.000. Pensia de 2.000 de lei e o pensie mare comparat cu a majoritatii, care au pensie de sub 1.000 de lei. Ma tot gandesc, oare cum e sa ai pensie de 30.000 de lei? PENSIE?? Ce salar trebuie sa fi avut ca sa ai pensie de 30.000 de lei? Eu nu pot sa-mi imaginez 30.000 de lei. Serios. Contul meu n-a aratat niciodata asemenea suma. Banii aia i-am luat sub forma de credit (suma mai mica de-a dreptul), de la o banca. Si exista oameni care ii iau LUNAR ca pensie?? In Romania?? Ma scuzati, dar mi se pare anormal. Iar crizele lor de acum mi se par si mai anormale, dar macar ma distreaza. Li se pare strigator la cer ca ei sa aiba pensiile calculate in functie de salar. Adrian Paunescu, acest ilustru comunist care se pricepe la cantat, la scris, la fotbal, la facut legi, la pupat in cur televiziuni dar mai ales la scos cu basma curata una bucata nevasta care a ucis 3 oameni intr-un accident de masina (stie cumva cineva ca femeia aia sa fi facut inchisoare macar 3 ani?), acest burtos carunt cu ochii lacomi, zice ca din 2.000 de lei nu-si poate plati curentul si nu-si poate tine fata in facultate. I-as scrie pagini intregi despre cum o tara intreaga reuseste sa faca asta din mai putin, dar ar fi degeaba. Oamenii ca el traiesc intr-un univers paralel, care n-are nici o legatura cu Romania pe care o traiesc eu. Cei ca el, care se plang de pensiile lor dar nu simt nimic fata de cei care fac foamea pe pensii de 200-300 de lei, imi provoaca o scarba incredibila.
Da mai, ma bucur ca acum traiti si voi in Romania, ma bucur ca simtiti si voi, pensionarii ex-de lux, adevaratul nivel de trai din Romania. Si vai cum as vrea sa va spun asta privindu-va drept in ochi!

marți, 7 septembrie 2010

Una scurta despre manageri

Manager. E cuvantul pe care il suport din ce in ce mai putin in Romania. Un manager teoretic stie sa "manage" (adica sa gestioneze) activitati. De aici incolo variatiunile. Pe domenii, vechime, chestii de genul. N-am sa pricep niciodata cum un absolvent proaspat iesit de pe banicle facultatii isi da titulatura de "manager" (pe langa cuvinte gen "project", "account", "sales", "marketing", sau mai noul "communication"). Nu am vazut nici un CV in strainatate care sa contina cuvantul Manager la oameni sub 25 de ani (si intre 25-28 erau cel mult Store Managers, adica Sefii de Magazine). Da, am vazut multe CV-uri, sute de CV-uri - asta ca precizare pentru aia care se vor trezi sa spuna ca habar n-am despre ce vorbesc. Da' in Romania oricine a terminat facultatea crede ca e Manager.

Vedeam la stiri un reportaj cu ce-si doreau absolventii acum 3 ani de zile cand terminau scoala, si nu concepeau sa aiba job fara: salar de 3000 de euro, masina, laptop si telefon de firma. Pardon, ma scuzati, ei se viseaza manageri desi nu au lucrat de la 9-17 niciodata, si dupa ce lucreaza 1 an de zile li se pare ingrozitor sa ai sef, sa te trezesti zi de zi asa devreme si sa nu mai poti pierde noptile. Responsabilitatea dom'le, e o lectie inca neinvatata pe-aici prin facultati. Lasa, bine ca suntem invatati sa nu acceptam un job de incepator pentru mai putin de 500 de euro salar (asta ca sa citez spusele unui fost profesor din facultate).


luni, 6 septembrie 2010

Tuica noastra cea de toate zilele

De vreun an incoace, numa' tuica-mi place.
Adica la mine mai nou nu exista chef fara tuica. Si deocamdata mi se pare cel mai sanatos alcool (consumat cu masura, desigur). Ce-mi place cel mai mult e ca stii sigur ca nu mergi la sueprmarket ca sa o cumperi. Eu procedez asa:
Pasul 1: Mama, tata, cu cine puteti vorbi pentru 1L de tuica pana vineri? Daca timpul de procurare e prea scurt mergem mai departe la:
Pasul 2: Prieteni (barbati) care au rude la tara.
Desi sunt slabe sanse ca pana acum sa nu fi rezolvat cu litrul de tuica, mergem la:
Pasul 3: Prieteni (femei) care au rude la tara.

Nu exista probabilitate ca intr-una din aceste situatii sa nu faceti rost in maxim cateva zile de 1 L de tuica. Pur si simplu ea nu exista. "A face rost de tuica" e singurul mod valid de a o cumpara. Daca ai lua-o de pe ceva rafturi dintr-un magazin banal, n-ar mai fi tuica.

Tuica e ca un soi de fratie. Ea este aproape peste tot, dar nu e la vedere, ca daca ar fi asa, in fata ta, ar exista riscul sa nu-i mai apreciezi valoarea. Cel mai mult imi place de nenea Pamfir, prieten de familie. De la el a fost procurat ultimul litru consumat cu multa apreciere la Cheful '90 de care va spuneam. Cand l-am intrebat cine a facut tuica respectiva, si-a umflat plin de mandrie pieptul zicand:
-Cazanierul sef aici de fata prezent, cine altcineva?

Tuica in Ardeal e ca Pizza in Napoli. Vin aia cu reglementari de la Europa ca nu-i voie sa folosesti nu stiu ce, ardelenii se isterizeaza. Cam cum s-au isterizat napoletanii cand li s-a spus ca pizza lor iubita nu mai are voie sa fie facuta pe cuptorul cu lemne. Desigur, nimeni nu poate sa le spuna Ardelenilor cum se face tuica.

Banc:
Un oltean i se lăuda unui ardelean:
- Bre, făcui o palincă de 38 de grade
- Mă omule, interveni ardeleanul, aceia-i febră, nu pălincă. 

vineri, 3 septembrie 2010

Cand imbatraneste, omul.....

....se prosteste. Sau chefuieste. Sau (cum fac eu) le face pe amandoua.

Cum am ales sa ma prostesc? Si sa chefuiesc? Cum imi place mie cel mai mult. Mi-am invitat cativa prieteni la un mini chef. Numar limitat din motive de buget limitat si spatiu limitat. Dar daca iese chef de chef, logic ca nu va fi primul chef de acest gen. Invitatia a sunat cam asa:

Invitatie speciala



Data: vineri, 3 septembrie


Locatia: (din motive de securitate, pastram secret acest detaliu)


Ora: incepand cu ora 21, pana cand ne lasa ....


Pentru ca cineva anume refuza sa imbatraneasca, te invit la sarbatorirea celor 9 (2+7) ani pe care ea ii implineste, la Cheful Anilor ´90, sa ne amintim impreuna de era Beverly Hills, Salvati de clopotel, Baywatch, si sa dansam (optional asta cu dansatu’, ii inteleg pe cei carora le-au ruginit oasele) pe muzica lui DJ Bobo, Fun Factory, Mr. President (nu poate lipsi Coco Jambo, desigur), si, dupa ce golim sticlele sa le invratim in cerc, aducandu-ne aminte de „Sticluta”, „Adevar sau provocare” si alte jocuri de pe vremurile acelor chefuri!

OBLIGATORIU: Tinuta este obligatorie, adica va rascoliti dulapurile de haine pe care nu le-ati aruncat inca (sau dati o raita prin seconduri) si veniti imbracati dupa moda anilor ´90.

Bonus: pentru a spala anumite pacate, sarbatorita va va servi cu cate o portie de macaroane. Ne-uleioase, si de data asta dupa reteta verificata. Italiana, desigur.

Ne vedem acolo!

Deci cam asa sarbatoresc eu ca am crescut mare. Si piesa cu care intru in atmosfera este: 
 

miercuri, 1 septembrie 2010

Reguli de circulatie - sunt si ele facute ca sa fie incalcate?

Citesc din presa saptamana asta:
-Prefect arestat dupa ce a lovit o mama si un bebelus pe trecerea de pietoni
-Accident pe varianta Zorilor-Manastur: un tanar care circula cu 100 km/h a provocat un accident grav soldat cu moartea unei persoane
-4 persoane ranite in urma unui accident la Cluj
Si suntem abia la mijlocul saptamanii....

Am avut nenumarate discutii pe tema asta cu prietenii mei, sau simpli cunoscuti. Sunt foarte vehementa cand vine vorba de regulile de circulatie, si in special cand vine vorba de viteza. Nu inteleg de ce principiul "regulile sunt facute ca sa fie incalcate" trebuie aplicat si in circulatie. De ce, daca tu te grabesti, uneori ajung sa plateasca si altii pentru graba ta? De ce, daca scrie "parcare interzisa" e musai sa parchezi acolo? Pana la urma nu inteleg de ce, locuind la 10 minute distanta de casa, trebuie sa mergi cu masina proprie si personala la serviciu (nu ajungi in 10 minute, ajungi in 8, ca pana ocolesti si pana gasesti loc de parcare ohhoooo cum trec minutele...)?

Daca vreau sa merg spre casa, trebuie sa fac slalom printre masinile parcate pe trotuar, sau sa merg pe strada cu riscul de a fi lovita de o masina, pentru ca nu am loc de ele pe trotuar. Zau ca la faza asta intr-o buna zi o sa ma enervez, voi scoate cheile din geanta si pe fiecare in parte le voi binecuvanta cu cate o zgarietura, ca sa inteleaga ca daca parcheaza pe spatiu public, nu privat, si parcand ilegal, nu au dreptul sa se planga de astfel de incidente ("ah, nu-i vina mea ca tinta de la curea ti-a zgariat masina cand incercam sa ma strecor pe langa ea, pe trotuar, ferindu-ma de alte masini"). Faza cu locuri insuficiente de parcare nu ma convinge. Asta e problema vesnica peste tot in lume, cat timp exista mai multe masini decat locuitori pe pamant, mi se pare normal sa fie o problema.

Dar ma intrc la cei care merg cu viteza. Daca ma aflu intr-o masina care incepe sa depaseasca suta de km/h nefiind pe autostrada, eu incep sa panichez. Nu ma intereseaza argumentele gen "cunosc bine masina", "n-am patit niciodata nimic", "sunt un bun sofer si sunt stapan pe mine" sau alte minuni de genul. Nene, e limita maxima admisa 60km/h, respecta regula. La urma urmei tu esti cel care alege mijlocul asta de deplasare, nu iti impune nimeni asta. No, daca ai ales asta, respecta-i regulile. Masina nu trebuie sa te teleporteze intr-un loc anume, nu asta-i menirea ei, dar nu stiu prin ce mecanism ciudat odata ajuns la volan uiti asta. Mi s-a intamplat sa urc in taxi si soferul sa mearga cu 90km/h pe motiv ca "e libera soseaua". Nu prea i-a convenit cand am urlat la el sa mearga normal si trantindu-i replica "pe banii mei mergi cum zic eu, nu cum vrei tu sa ma duci, adica pe banii mei nu te joci tu cu viata mea". Cand sunt politisti in trafic mergi incet, ca nu cumva sa fii vazut. Si injuri ca cica e mai greu, ca politistii incurca. Nu, nu incurca nimic, ci lumea merge regulamentar. O fi mai lent totul, dar macar nu se intampla accidente. Adica asa sunt salvate vieti. De fapt replicile sunt "daca n-ar fi politie as calca-o, dar asa...". Asa numa bine, respecti (macar ocazional) regulile.

Ah, si daca te vei bucura ca incalci regulile mai bine nu-mi spune, ca asta pentru mine nu-i lauda. Masinile nu iti aduc un beneficiu, ci o bataie de cap in plus. Ele sunt o cheltuiala in plus, sunt o grija in plus. Faptul ca-ti plimbi fundul in masina nu iti da mai multe drepturi fata de ala care merge cu bicicleta sau pe jos, din contra. Te ingradeste, te limiteaza. Nu te lasa amagit de industria auto, prestigiul tau nu va creste daca te plimbi intr-o masina. Mai nou prestigiul tau creste daca te plimbi mai degraba pe jos ori cu bicileta decat cu masina.

marți, 31 august 2010

Nu vreau flori. Punct

In general ma astept sa primesc flori doar de la iubit. Si atunci, fara sa fie ocazie speciala. Adica nu de ziua mea, nu de ameteala aia de Valentine's, nu de 8 Martie (desi ador ghioceii) ci mai degraba cand nu e nici o ocazie deosebita. Adica e ceva de genul "treceam pe langa batranelul asta si m-am gandit sa-ti aduc trandafir de la el". Cam cum a facut cineva aici adica:


 
A oferi flori a devenit un gest care se face cand e sarbatoare. A devenit banal. "E ziua ta, primesti flori". "Te mariti primesti flori". "Termini facultatea primesti flori". Imi spunea o prietena ca a primit la cununie flori in valoare de aproximativ 250 de lei. Daca ar fi flori in ghiveci (iar acolo eu am o preferinta pentru ierburile aromatice sau pentru plantele pe care le folosesc la gatit), bucuria ar fi foarte mare. Dar sunt flori care dupa o saptamana nu mai stii de ele. Si atunci nu-i pacat? Si de flori si de bani?
 
Ce-ar fi, asa, macar din cand in cand, sa oferim flori cand nu e o ocazie deosebita, iar la acele ocazii surprizele sa fie altfel? Sa nu mai fie niste gesturi banale?

PS: buchetul asta mi se pare de zeci de ori mai frumos decat toate ornamentele care se pun mai nou la flori. Simplu, doar trandafiri. De aici: http://www.primstar.ro/  

duminică, 29 august 2010

Relatare speciala cu porumbei

Intrerup aceasta minunata zi de duminica pentru a va povesti (cu sufletul la gura de emotie) odiseea desfiintarii cuiburilor de porumbei din balconul meu. Cand invat cum se pune link, o sa va trimit la postarea "cui sfantu' ii plac porumbeii" ca sa intelegeti prin ce tortura auditiva am trecut eu timp de cativa ani de zile.

Dar azi, oh, minunata zi de azi, a devenit decisiva. Inarmata cu nervi si isterii feminine am intrat in camera parintilor urland la tata ceva de genul: "Fii barbat si du-te si omoara porumbeii aia, fa ce vrei cu ei, da sa dispara de acolo ca nu pot sa dorm de ei". Nu stiu prin ce miracol tata a fost mai afectat de crizele mele, nu ca pana acum, si in fata unei voci de femeie careia i s-a adaugat o a adoua voce de femeie care urla la el din acelasi motiv, a cedat. Bietul, cred ca era cam ametit la cum incepuse ziua de duminica pentru el, asa, din senin.

Si se duce tata si desface pe-acolo placile care permisesera crearea cuiburilor nenorocite. Si toata treaba are loc in genul: "hai de-acolo mai, hai, du-te, zboara, shhhhhhh, shhhhhh, zboara!". Ulterior, vazand cat se zbat porumbeii aia in geam ca nu vedeau de geam si tot in el dadeau cu capul pana sa iasa, tata discuta paternal cu ei: "Ba da prost te-o facut ma-ta, da tu nu vezi ca acolo e geamul deschis, ma prostule ma? Da zboara odata, ce mai astepti!" si astepta cuminte pana porumbelul gasea geamul deschis si zbura...Desigur, eu deja radeam cu lacrimi auzind ce povesti are tata cu nenorocitii aia.

Pentru iubitorii de animale, precizez ca nici un proumbel nu a fost ranit. Pentru ceilalti, au fost alungati 4 indivizi din specia aia falfaitoare a porumbeilor, si urmeaza sa pun ace pe-acolo, sa ma asigur ca nu se mai intorc veci!

Asta a fost tot pe minunata asta zi de duminica.

joi, 26 august 2010

Scrisoare pentru tigani

Imi place de voi. Aveti un farmec aparte, sunteti o cultura (inca) oarecum mistica, aveti credinte deosebite fata de alte culturi si uneori pofta de viata si energia voastra devin molipsitoare. Printre voi sunt cativa cu care am reusit sa ma inteleg si sa-mi fiti chiar simpatici. Dar nu despre ei scriu acum. Ci despre aceia dintre voi cu care am o problema de toleranta.

Am o problema cu aceia dintre voi care refuza regulile societatii in care traiesc. Si mai rau, devin si molipsitori. Pe principiul "daca tiganul fura si nu-l prinde nimeni, de ce sa fiu eu mai prost?" a mers destul de mult si romanul si asta incepe sa ma afecteze tot mai mult. N-am sa inteleg niciodata de ce refuzati educatia, cu atat mai mult cu cat aveti acces gratuit la ea doar pentru ca sunteti tigani (UBB are specializari cu locuri bugetate special pentru "rromi"). Sau de ce refuzati sa munciti precum restul muritorilor de rand. Existenta inutila pe pamant este condamnata si de religie, neproductivitatea este chiar un pacat capital (i se mai spune lene), deci nu sunteti condamnati doar din punct de vedere social. Nu inteleg de ce preferati sa furati, cauzand astfel traume unor oameni care nu v-au facut nimic in viata. De ce banul muncit de altii e mai bun pentru voi decat banul muncit de voi?  De ce trebuie sa-mi fie mereu teama si sa strang geanta mai aproape cand va recunosc pe strazi, stiind ca sunt mari sanse sa ma furati? De ce refuzati sa locuiti in conditii decente si sa va spalati? De ce va cresteti copiii in spiritul cersetoriei si furtului?

Si intoleranta mea fata de voi creste cu atat mai mult cu cat atunci cand ati mers prin alte tari v-ati prezentat drept "romani". Va trimit altii cu forta inapoi in Romania si ameninta cu interdictii la adresa intregii tari, totul din cauza voastra. Si voua nici ca va pasa. Va mandriti cu asta. Ca asta de aici:



Cu cat aud mai des lucruri din-astea cu atat devin mai rasista fata de voi, tiganii. M-am saturat de voi, astia care refuzati sa va adaptati la reguli. Din partea mea plecati unde vedeti cu ochii, muriti, ascundeti-va, orice, dar sa nu mai stiu ca sunteti in continuare niste paraziti.

luni, 23 august 2010

Avionule, e probleme!

Diminetile de vara sunt minunate. Desigur, asta stiti cu totii. Abia dimineata reusesti sa atipesti, e racoare afara, iar sperantele tale de putina odihna sunt indeplinite si poti dormi in sfarsit 2 ore pana sa incepi o noua zi. Asta daca nu cumva se intampla sa locuiesti pe directia de aterizare a avioanelor la tine in oras. Am dimineti (precum cea de azi) in care pe mine ma trezeste zumzetul avioanelor si ferestrele mele care tremura. Si ies cu ochii adormiti in balcon, fugind (da mai, fugind, si uneori chiar dezbracata daca e cald tare noaptea), cu impresia ca de data asta avionul se opreste in bloc, sau intra direct in balconul meu. Zgomotul e asurzitor, spaima nu va explic, si intr-un final ajung mereu sa injur, ca ma sperie astia dis de dimineata. Si dau sa verific azi, pe site-ul aeroportului, ce nenorocire de avioane au fost azi dimineata, de au trecut vreo 4, in decurs de 1 ora, asta in conditiile in care in mod normal la Cluj nu exista asa multa activitate. Spre surpriza mea, intre 6 si 7 dimineata, nici un zbor. WTF?? Acuma n-oi fi eu chiar asa de paranoica incat sa visez avioane deasupra mea si geamuri care tremura. 9/11 e de vina pentru ideile cu avioane care intra in cladiri.

Preview

Urasc sa mi se povesteasca dinainte o carte sau un film. Nu-mi place sa stiu nici cel mai mic lucru despre ce urmeaza, si la ce sa ma astept. Daca vad un titlu, sau cineva imi recomanda ceva, prefer sa stiu titlul si atat. In rest nu vreau sa stiu "despre ce e vorba acolo". Cer opinii gen "ti-a placut?", "merita sa dai banii pe cartea asta/biletul la cinema?", "e frumos/interesant in opinia ta?" dar NICIODATA nu vreau sa stiu alte detalii.
La mine e simplu, sunt curioasa, si faptul ca nu stiu nimic ma motiveaza sa vad un film anume sau sa citesc o carte anume. Rareori ma mai intereseaza ceva ce stiu dinainte ce ar contine/povesti. E drept ca mai sunt si exceptii, cand ceva anume nu ma inspira si ma gandesc ca poate 2, 3 cuvinte din partea cuiva ma vor motiva. Dar atunci intreb eu: despre ce e vorba?
In rest, serios, nu vreau sa stiu pentru ca astfel mi se distrug mituri, sperante, daca aflu detalii incep sa am asteptari, iar atunci cand am asteptari devin automat dezamagita. Secretul fericirii mele e sa am mereu curiozitati (cred).

joi, 19 august 2010

"E in sangele meu"

Ma intriga exprimarea asta. Cel mai des m-a intrigat cand a fost folosita in sens peiorativ, pentru a cataloga de exemplu tiganii: "e in sangele lor sa fure/ insele/ cerseasca". Sau cand spui despre cineva: "s-a nascut cu meseria asta in sange". Sau: "provine dintr-o familie de actori, deci are arta in sange". Mi se pare o formulare prea concreta din punct de vedere biologic ("in sange"), pentru a exprima niste deprinderi socio-culturale. E un concept cultural universal, nu doar local, l-am regasit cam peste tot pe unde am umblat pana acum. Nu imi place in mod deosebit, dar nici nu imi displace. Ma intriga pur si simplu, si asta poate din cauza ca e plin de simbolistica (defineste ceva atat de inradacinat in personalitatea unui om incat astfel se subliniaza ca nu este nici o sansa sa schimbi acea caracteristica). Curiozitatea "e in sangele meu".

miercuri, 18 august 2010

Tantarul, acest mister al lantului trofic

Eu am o problema cu intelegerea rostului tantarilor pe lumea asta. De fapt, tantarii astia la ce sunt buni? Sunt transmitatori de boli si ajuta la o exterminare mai rapida (poate)? Nu sunt biolog, si poate de-asta nu pricep eu care le e rostul. Si de ce trebuie sa existe asa de multi. Si de ce trebuie sa suga sangele (acesti vampiri in miniatura, aceasta lume Twilight), de ce trebuie sa lase bube, si mai ales cum sfantu se pot pune 50 de tantari pe ACELASI OM si sa suga sangele afara din el? Serios, care le e rostul existentei? Intreb si eu, poate daca aflu raspunsul devin mai toleranta la intepaturile sugatoare ale lor.

marți, 17 august 2010

Apa plata (fara lamaie)

Ha, ca multi radeau de mine ca eu beam apa de la robinet.


luni, 16 august 2010

Ateii si moralitatea

Moralitatea asa cum o stim in ziua de azi e oarecum o serie de norme create de religie. Cu toate astea, multi atei au o moralitate mai puternica decat unii "crestini". Ciudat paradox, nu? Si nu cred ca ar putea avea o explicatie logica.

miercuri, 11 august 2010

Meseria este bratara de aur

Un amic imi povestea cum elev de liceu fiind, isi pierdea dupa-amiezele pe la Bingo. Va amintiti, desigur, isteria locurilor in care se juca Bingo pe la sfarsitul anilor '90. Si intr-o zi ca oricare alta, se intalneste acolo cu profa lui de fizica. Profa lui de fizica, dimineata ii preda fizica si dupa-masa ii servea (sucul) la masa unde juca copilu' Bingo. Initial speriata femeia, le-a spus sa nu spuna nimanui treaba asta, nu de alta dar risca sa fie data afara din invatamant, pentru ca vezi-doamne, sa fii ospatarita intr-un local nu e o meserie potrivita pentru cineva care e la catedra. Cu alte cuvinte, daca am salar de 8 milioane si rate de 10, nu ma pot angaja oriunde (si ca femeie de serviciu la spital daca numai acolo gasesc) pentru ca asa e regula: nu da bine ETIC, MORAL, ca profesoara, sa fii vazuta asa.
Vin si intreb: da e etic, moral sa platesti oamenii la limita subzistentei? Omul alege meseria pentru care simte ca are o vocatie. E dispus sa indure plata mica pentru ca acea meserie ii aduce impacarea de care are nevoie. Stie ca nu-i ajung banii cu meseria aia, dar nu se plange si isi cauta inca ceva pe langa, si nu e pretentios, pentru banutul in plus alege orice e disponibil in acel moment. Si in loc sa admiri asta, vii si blamezi.

Contra-exemplu de atitudine: studenta Erasmus fiind, pe bursa de 274 de euro pe luna din care 200 dadeam pe chirie nu puteam trai. Asa ca, fain frumos, mi-am gasit un job ca si chelnerita. Lucram seara si in weekend, ca sa pot merge la scoala si castigam suficient cat sa ma intretin, ca nu mersesem acolo ca sa fac avere ci ca sa invat. Printre cursuri aveam de efectuat si practica acolo. practica pe care am efectuat-o la Centrul de Relatii Internationale a Universitatii care ma gazduia. Colegii mei de acolo stiau ca eu lucrez ca si chelnerita. Chiar s-au bucurat pentru mine ca reuseam "sa le fac pe toate". Ziua eram la Centru ca sa ofer informatii studentilor, seara aceiasi studenti veneau la bar si eu ii serveam la mese. Niciodata, repet, NICIODATA cineva nu mi-a spus ca ar trebui sa renunt la job pentru ca "nu da bine" ca functionara de la Relatii Internationale sa serveasca la mese. Din contra, am fost doar incurajata.

Mai e nevoie sa spun ca la nivel de mentalitate in privinta muncii suntem la ani distanta de Occident? Oare cand vom invata sa muncim si in Romania fara prejudecati?

Asta-i intrebare retorica pe principiul "Doamne da-mi rabdare, da repede ca ma grabesc!".

marți, 10 august 2010

Uitarea

E destul de ciudat cum functioneaza unele lucruri in amintirea noastra. Cum unele lucruri apropiate ca perioada de timp ni se par la epoci distanta.

Am fost in Italia in 2004, 2005 si 2006. Am incercat aproape toate mijloacele de transport pana acolo: microbuz pana in Budapesta, de-acolo autocar, autocar din Cluj, microbuz pana in Budapesta si de-acolo avion, mers cu masina mica. Am prins vamile, si asteptatul ore in sir la cozi in vami, targuielule cu vamesii, privirile pline de dezgust ale vamesilor atat romani cat si straini. Am calatorit cu tot felul de oameni, dar care toti aveau o tinta comuna in acei ani: "sa-si faca acte" (eu aveam viza de studiu in 2004 si reactia din jur a fost "cum ai facut sa ai de-aia, ca si eu vreau?"). Am prins perioada in care trebuia sa arati bani la vama (cam 500 de euro) si oamenii in general nu aveau banii aia. Ii vedeam pe soferii de autocar strigandu-i pe cei care nu aveau bani, le spuneau: "ai aici 500, te intorci cu 550". Am prins gloria celor care stateau aproape de vama Bors in benzinarie si ii pacaleau pe cei din jur la alba-neagra, sau ii furau direct, buzunarindu-i. Am prins perioada cu "da 5 euro pentru controlul la bagaje ca sa nu stam si sa nu ne intoarca din drum". Drumul in sine dura 24 de ore (eram norocoasa ca orasul in care mergeam era aproape de granita si 24 de ore era putin comparat cu altii care mergeau in sud).

Ce mi se pare mie ciudat e ca la 5 ani distanta de la acea perioada, parca totul s-a sters din memorie. Parca e normal de cand lumea sa urc in avion si in 2 ore sa fiu la Roma, Milano, Venezia. Am trait toate situatiile de mai sus, nu au fost povestile altora si cu toate astea sunt cumva ascunse acolo si traite ca si cum ar fi fost o alta epoca, simtite ca si cum s-ar fi intamplat inainte de nasterea mea.

marți, 3 august 2010

Gusturi ciudate

Hai, recunoasteti. Fiecare ati avut cel putin o data in viata o slabiciune anume pentru un cantaret, o piesa anume, asa, mai ciudatica. Pe care acuma ati cam vrea sa o renegati. Adica acuma zici: "bine tuuuu, cum poti sa asculti asa ceva?" si de fapt pe ascuns, asa sa nu te vada/auda nimeni, esti un mare fan.

Asa am fost io cu Backstreet Boys. Ioai si ce camera tapetata aveam cu postere numai si numai cu ei....Nu exista nimic altceva. Ah, da, a aparut ulterior gay-ul de Enrique Iglesias, da atunci eram deja mai maricica. Si cum stateam eu cu urechea lipita de casetofon, si cum strangeam bani sa cumpar albumele lor (alea originale, da? adica de la aia care te prosteau ca vand album original si-ti dadeau o copie piratata foarte bine). Normal, acum nu recunosc usor (mi-a trebuit ceva vreme sa scriu asta si sa fac o astfel de marturisire - adica aiaaaa????). Da no, eram copchila, scuza e buna. Desigur, taica-meo, fan Deep Purple, Led Zeppelin, Doors se rusina cu mine, da l-am impacat invatand "Angie" de la Rolling Stones, i-o cantam ca sa uite ca am camera plina de poze cu baieti ciudati.

Singurul pacat din epoca aia, care a ramas intact la nivel de "ador piesele astea" a fost Jon Secada. Deci da, pot asculta "If You Go" si "Just Another Day" intr-una si tot nu ma satur.

luni, 2 august 2010

Poveste despre o femeie

E tanara, frumoasa si desteapta. Are de toate cum s-ar putea spune. Cand spun de toate ma refer la lucrurile materiale necesare unui trai decent in locul in care traim: casa ei, serviciul ei, masina ei, toate rezultate ale muncii ei, depuse de la frageda varsta de 19 ani.

Nu voi spune cati ani are. Cumva, varsta ei mi se pare putin relevanta. Ma uit deseori la ea si vad in ea lucrurile pe care mi le-am dorit si eu dar pe care inca nu am ajuns sa le am. Nu e invidie, nu e amaraciune, pur si simplu imi aminteste ca poate ar trebui sa depun mai multe eforturi, nu sa traiesc "destrabalat", adica intr-o zi intr-un loc, intr-o zi in alt loc.

Ma uit la ea mereu, si mereu cu atentie. Are putere si ramane fragila. Are sensibilitate dar ramane ferma. Are feminitate desi lucreaza intr-o lume "a barbatilor".

Cu toate astea ochii ei imi par tot mai tristi. Si nu inteleg, ce poate sa-i lipseasca unei femei care pana acum a obtinut cam tot ce si-a dorit, cam tot ce si-a propus sa aiba?

Cumva incerc sa intuiesc raspunsul la aceste intrebari pe care mi le pun (de fapt nici nu stiu de ce mi le pun, aceea nu e viata mea si teoretic nu ar trebui sa-mi pese, nu-i asa?). Femeia aceasta ramane o dilema pentru mine, o intrebare fara raspuns, si ca ea sunt de fapt multe alte femei.

Femeia epocii noastre, femeia prezentului nostru e cu totul diferita fata de tot ce am cunoscut in trecut si acum nu stim sa-i gasim locul, sa-i oferim valoarea pe care o merita. E noua, nu suntem obisnuiti cu ea si nu stim sa ne comportam in fata unei noutati. Ea nu mai interpreteaza un rol dat de societate, devine ea insasi, femeia care vrea ea sa fie. Poate e unul dintre cele mai puternice exemple de rezistenta la schimbare. Femeia s-a schimbat, si noi nu vrem sa acceptam asta. Barbatul ajunge sa blameze femeia din ziua de azi, femeia ajunge sa se simta vinovata pentru ceea ce simte, pentru ceea ce este. Contrazice-ti-ma, spuneti-mi, va rog, ca nu este asa. Spuneti-mi ca am interpretat eu gresit ce am vazut, sau ca am fost prea subiectiva.

duminică, 1 august 2010

Oaie ratacita, caut religie

Sunt cat se poate de serioasa, caut o relige care sa fie potrivita pentru mine, care sa imi ofere linistea sufleteasca pe care se presupune ca ti-o ofera apartenenta la ea.

Dupa cum spuneam mai demult, am tata ateu si mama martora a lu' iehova ala. Nu tin minte sa fi fost altfel lucrurile la mine in familie. Cand eram mica mergeam la beserica lu' mama, dar crescand au cam inceput sa ma enerveze (plus ca in clasele primare mi-am mancat la bataie de la cativa colegi de clasa pentru ca eu mergeam la biserica la martorii aia de mi-a fost de-ajuns cu iehova asta). Deci Martorii lui Iehova e o religie care din start pica pentru mine. Am incercat-o, nu mi-a placut. Sunt o secta si atat. Plus ca eu am o problema mare cu faptul ca nu accepta usor interventia medicilor atunci cand cineva e bolnav...

Am trecut la ortodoxism. Cumva acolo parca a durat un pic mai mult. Nu imi placea in mod deosebit dar nici nu imi aducea cine stie ce placere faptul ca mergeam la biserica (bine, mint, imi placea de un tip care mergea in fiecare duminica, si statea in acelasi loc, acum l-as considera urat - aveam gusturi ciudate in materie de barbati cand eram adolescenta). Mergeam si la spovedanie (nici chiar episodul cu un preot care imi punea intrebari gen "ai viata sexuala?", "te masturbezi?" in timp ce eram cu capul sub sutana lui ca doar asa-i ritualul, nu mi s-au parut ciudate - nu puteai vorbi despre ce discuti cu preotul la spovedanie, cica asta e regula, altfel Sheful al' de sus nu-ti iarta pacatele). Am renuntat cel mai probabil din cauza ca incepeam sa am probleme cu institutia bisericii. Cu faptul ca o femeie la ciclu nu poate intra in biserica (dada, un popa caruia ii spusesem asta ca sa ma lamureasca m-a tras de mana afara din biserica). Cu faptul ca se construiau tot mai multe biserici, tot mai mari, unele intre blocuri dar trebuiau musai sa fie gigantice, si se contruiau biserici la fiecare 50 de m. Pana si vis-a-vis de blocul meu este una, una la coltul din dreapta si una la coltul din stanga al strazii. Nu mai vedeam semnificatia "sfanta" a bisericii, pentru mine a devenit o monstruozitate care cere bani pentru grandomanie. Si atat.

Catolicismul, well, cu cateva sarbatori diferite, cu cativa sfinti diferiti (mai simpatici decat cei ortodocsi) tot n-a reusit sa-mi schimbe perceptia fata de biserica, ca institutie.

Yoga. Sahaja yoga, pentru precizie. Ca e importanta diferentierea asta. Acolo am avut probleme cu a ma ruga la poza unei femei pentru stimularea energiei kundalini. Si femeia aia mi se parea groaznic de urata si imi inspira o acreala de femeie n.f.

Baptisti, penticostali, i-am incercat si pe aia, poate ca la baptisti mi-a placut cel mai mult pentru seninatatea pe care o aveau oamenii, dar tot nu ma impacam cu ideea de apartenenta la biserica lor. Plus ca nu-mi placeau cantecele lor (nu cant si pace).

Cred in spiritualitate. Cred intr-o forta superioara, mult mai puternica decat rasa umana. Tocmai datorita faptului ca nu cred in superioritatea rasei umane, poate ca nu imi gasesc religia potrivita, pentru ca religia e creata de oameni si nu a fost vreodata neutra din punct de vedere politic sau financiar. Asta reiese din cunostintele mele de pana acum.

Caut in schimb, acea religie care sa fie impaciuitoare. Care sa nu ma faca sa ma simt vinovata pentru viata mea, pentru obiceiurile mele, pentru unele alegeri pe care le fac intr-un moment anume. Sunt deschisa si accept orice sugestie in materie de religie, din partea oricui. Va las cu trailerul unui film pe aceasta tema(Oh my God), il recomand:

vineri, 30 iulie 2010

Poveste despre Revolutie

Imi amintesc povestea unui fost profesor de-al meu din perioada liceului, legat de cum a inceput Revolutia la romani: era un grupulet de vreo 10 oameni asa mai curajosi care a inceput sa strige "jos Ceasusescu" iar cei din jurul lor au inceput sa se agite si sa fuga de langa ei, ca niste lasi de fapt, sa se distanteze de ei, intr-un fel sa spuna "noi nu suntem cu ei, ca ei". Doar ca astfel s-a creat un soi de invalmaseala, ca in Piata erau multi si, in tot haosul, vazand si panica lui Ceausescu invitand la calmarea spiritelor, au prins mai multi curaj si s-au molipsit (in ideea spiritului de turma). Asadar, in opinia fostului meu profesor, Revolutia a inceput de fapt din lasitate (mentionez si ca e opinia cuiva care a fost in primele randuri de lupta la Revolutie).

Nu trebuie sa fiti de acord, nu trebuie sa aprobati, nu trebuie nici sa contraziceti povestea. Mie una, o astfel de explicatie si poveste mi se par credibile, sincer mult mai credibile decat povestile legate de "cat de curajosi au hotarat sa fie romanii dintr-o data dupa 50 de ani de comunism". Parerea mea.

Spatiul meu, in vazul lumii

Am un blog. Al meu. E spatiul meu, l-am ales, imi place de el, imi place sa am un loc de desfasurare a ideilor. Am multe, de-asta imi place sa le mai scriu din cand in cand. Nu sunt ele originale, nu spun ele cine stie ce lucru deosebit, dar sunt ideile mele pe care le exprim in acest spatiu, al meu, pentru ca mie imi place sa o fac. Nu cer permisiunea, nu cer acordul, dar nici nu bat pe cineva, nu fac rau si nu saracesc lumea.

Scriu despre mine destul de mult. E un blog personal. Povestesc despre ce patesc, ce fac sau ce gandesc intr-un moment anume. Imi spun parerea cu privire la o situatie anume sau eveniment anume. Sunt ideile mele. Sunt opiniile mele. Mi le exprim si sustin public. Adica oricine le poate vedea. Si orice poate sa le critice. Foarte bine, nu tin sa fiu placuta, adorata de toata lumea, nu tin sa fie toti de acord cu mine, in fond si la urma urmei poate din critici invatam mai multe. Am observat ca oamenii care chiar gandesc diferit fata de mine isi expun opinia asemanator. Adica punctat, argumentat. Pentru asta ii respect, si ii admir. Si invat de la ei, din opinia lor diferita.

Desigur, una e sa critici si alta e sa insulti. Fiind acesta spatiul meu, nu veniti sa ma acuzati ca sterg comentarii. Cu siguranta sterg insultele, mai ales pe cele anonime. E spatiul meu, aleg sa fac asta, adica daca eu scriu ce cred nu vad de ce trebuie sa accept insulte pentru ceea ce cred. Una e critica, alta e insulta. Accept diferentele de opinii, dar nu accept insulte.

Uneori cand scriu nu sunt tocmai "politically correct". Da, stiu, nu e frumos, societatea indruma spre astfel de sentimente, dar eu uite ca nu pot fi "politically correct". Si nici nu mint ca as fi altfel. Eu una macar ies in fata si spun asta, cu curaj, caci nu mi-e rusine cu ce cred. Majoritatea se rusineaza sa faca la fel (eu cred sincer si cu tarie ca cei "politically correct" sunt de fapt o minoritate), sau le e teama sa o faca si atunci ii blameaza pe cei care ies in fata, in incercarea de a se detasa de ei (daca mai baga cate o insulta pe-acolo e si mai bine, ca se simt mai mandri ca ei n-au sentimente "incorecte", blamate - mereti maaaa!!!).

Asta sunt. Va place, reveniti. Nu va place, asta e, ati pierdut 10 minute din viata citind ceva care nu va face placere.

Celor care revin: multumesc!

luni, 26 iulie 2010

Geanta mea

Da da, stim cu totii ca in geanta unei femei singurul lucru care lipseste mereu este ordinea. Desigur, eu nu reprezint exceptia de la regula. Unde mai pui ca-mi plac gentile oversized, am mereu loc suficient ca sa port tot felul de lucrusoare inutile prin ele.

Saptamana trecuta insa am decis sa schimb geanta, si sa iau una mititica. Normal, marimea nu m-a impiedicat sa o indes cu de toate.

Asa se face ca in geanta de lungime 25 cm si inaltime 20 de cm (aproximativ, caci s-ar putea sa fie si mai mica) intr-o zi aveam asa:
- 1 pereche de pantaloni scurti
- 1 tricou
- 1 carte (subtirica ce-i drept)
- 1 portmoneu
- 2 telefoane
- 1 stampila
- 3 pixuri (am o fixatie, mereu am prea putine pixuri)
- 1 creion (pentru prins parul)
- 2 elastice de prins parul
- port-fard (acolo nu intru in detalii cu ce continea, oricum ma limitez la chestii basic)
- crema de maini

Privirea unui barbat in momentul in care am scos toate astea din mini-geanta mea: priceless!!!!!

vineri, 23 iulie 2010

Boala curentului sau ipohondria la romani

Ma dispera faza cu "m-a tras curentul". Suntem o natie de ipohondri. Eu n-am mai auzit faza asta nicaieri in lume. Bietii italieni si spanioli care stau intr-una cu geamurile si usile deschise vara ca altfel ar muri de cald, daca le-ar spune o baba romanca sa inchida geamul ca "o trage curentul" ar face cu nervii. Eu dorm intre usa de la balcon si cea de la camera, ambele deschise ca sa pot respira, caci altfel din cauza caldurii m-as sufoca in somn.

Oameni buni, bolile se fac datorita microbilor, datorita bacteriilor, sau datorita frigului.

Nu exista "m-a tras curentul de-aia ma doare maseaua". Maseaua te doare din cauza ca ai probleme cu dantura. Fa o vizita la dentist.

Nu exista "m-a tras curentul de-aia ma doare gatul". Amigdalita se numeste, si aia nu se face de la curent. Si asta o spun suferinda fiind de amigdalita cronica. Adica eu fac febra si mi se umfla gatul si daca ma odihnesc mai putin noaptea, si pot sa racesc si la fiecare 2 saptamani din cauza asta. Si NU, nu racesc din cauza ca ma trage curentul ci din cauza ca imi scade rezistenta fizica, adica imunitatea, datorita oboselii.

Nu exista "m-a tras curentul de-aia ma doare spatele/umarul/am facut semipareza". Exista posibilitatea asta daca expui acea portiune la frig puternic, nu neg, dar acum nu vorbim de cazurile de frig, ci de simpla miscare a aerului. Sau desigur, exista posibilitatea asta daca nu-ti misti oasele mai deloc, daca nu faci un pic de miscare zilnica si stai ore in sir in aceeasi pozitie.

Nu exista "m-a tras curentul de-asta ma doare urechea". Aici nu intru in detalierea dezgustatoarelor obiceiuri de a-ti baga tigara aprinsa in ureche si de a sta cu un con facut din ziare la capatul celalalt cu flacara, ca vezi doamne asa iese curentul (adica baga-ti substante toxice in ureche, pe langa ca e inflamata, felicitari). Otita, sau inflamarea urechii, apare si in caz de raceala, si este cauzata de bacterii si virusuri, si se intampla mai des vara datorita bailor in piscine, stranduri, etc. Nici o legatura cu faimosul curent asadar...

Cine crede ca miscarea aerului imbolnaveste (miscare a aerului care e mai putin puternica decat un vant usor) ar fi indicat sa stea incasa, intr-o incapere inchisa ermetic, cu vesnica vata in urechi si fara sa intre in contact cu lumea. Asa sigur scapa de curent.

miercuri, 21 iulie 2010

The difference lies in perception



Asta mi-a amintit de o intamplare petrecuta in 2004. Ma mutasem pentru 7 luni in Italia (da, sunt una dintre norocoasele alea care au beneficiat de bursa Erasmus, experienta vietii mele de pana acum). Normal, cand te muti pentru 7 luni, iti cari cu tine cele necesare pt 7 luni. La mine au fost multe haine, dictionare, manuale, caiete. Si le tot duceam cu randul, de la matusa mea unde le lasasem inital, pana in Udine, orasul in care am locuit eu. Ma deplasam cu trenul, si tocmai descopeream ca in Italia nu ai voie sa traversezi peste sine, trebuie sa treci obligatoriu prin pasaj ca sa ajungi de la peron in gara.

Cobor asadar cu cele 30 de kg (eu cantaream 45 atunci), tarasc valiza dupa mine, si la urcare dupa primele 2 trepte mi se rupe o roata. Asa ca ma chinui sa ridic geanta incetisor, treapta cu treapta, cu lumea forfotind in jurul meu, eu speriata nevoie mare ca sunt intr-un loc pe care nu-l cunosc si nu pot nici macar sa-mi car bagajul pe scari.

Si apare o voce salvatoare, pe un chip luminos:

- Hai bisogno di una mano? (Ai nevoie de ajutor?)

Si normal, eu cu privirea mea de copil ratacit, dau din cap in semn ca da. Si isi ridica omul mainile sa ma ajute, iar atunci privirea mea pierduta s-a transformat in soc: avea bratele amputate de la cot in jos. Am dat sa-l opresc, sa-i spun ca nu trebuie chiar asa, dar el era deja cu geamantanul meu pe umeri si mi l-a dus pana sus. Ajunsi acolo, mi-a urat succes, dupa care a adaugat zambind cu indulgenta:

- E non spaventarti se ti ha aiutata uno come me (Nu te speria pentru ca te-a ajutat cineva ca mine).

Si uite asa primesti o lectie de viata in 60 de secunde. Toate respectele mele pentru oamenii cu handicap care aleg viata, care aleg bucuria de a trai, si care infrunta prejudecatile oamenilor cu zambetul pe buze.

Le Concert

Mi-am amintit ieri de un film pe care l-am adorat. M-a facut sa rad si sa plang la fel de intens pe toata durata lui. M-a transportat intr-o lume familiara si necunoscuta in acelasi timp, m-a facut sa uit de mine timp de 2 ore si sa traiesc povestea impreuna cu personajele, cu o intensitate pe care nu o simtisem demult la un film si pe care din februarie pana acum nu am mai simtit-o. Cliseele abordate nu mi-au displacut deloc, din contra m-a incantat felul in care au fost prezentate, iar personajele au fost de-a dreptul briliant interpretate.
Le Concert a devenit unul dintre filmele preferate, m-as putea uita la el si in fiecare saptamana si ar avea acelasi efect asupra mea.

Va prezint mai jos o secventa din film, mi se face pielea de gaina de fiecare data cand o vad (imi amintesc ca la prima vizionare mi s-a taiat respiratia si am ramas cu gura cascata):



Ah, da, sa nu uitam. Violonistul face parte din Taraful Haiducilor din Clejani. Mie imi place sa-i numesc "artisti desavarsiti", care au un talent nativ, talent fructificat. De ei lumea vorbeste mai putin decat de restul manelistilor (unii care nu au absolut nimic in comun cu muzica de orice fel), dar ei sunt exemplul clar de "muzica e in sange". Unde mai pun si ca sunt formatia preferata a lui Johnny Depp, si au concerte peste tot in lume...De ce sa nu vorbim despre ei, si de ce sa nu ne mandrim cu ei ca sunt romani (sa nu va aud cu replici rasiste acum ca nu-si au locul, talentul nu tine cont de rasa, sper ca e evident pentru toti asta), de ce sa nu invatam sa le apreciem munca? Asta putem face chiar daca gusturile noastre in materie de muzica sunt diferite.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Bucurestiul si shaorma

Cand ajung in Bucuresti mi se face brusc pofta de shaorma. Deja pentru mine e aproape ca si cum Bucurestiul e tara mama a producatorilor de shaorma. Asta pentru ca cele mai bune shaorma le-am mancat in Bucuresti. Serios, au dimensiunea dubla fata de una din Cluj, sunt mai pline, mai variate ca ingrediente, si nu stiu ce soi de condimente au in ele, dar pentru una ca mine, care e innebunita dupa condimente, o shaorma din-aia ma duce intr-un soi de paradis culinar (sau purgatoriu, avand in vedere ca sanatoasa cica nu prea e).
Daca vreo shaormarie din Bucuresti isi deschide ceva prin Cluj, asa, in sistem de franciza, sa ma anuntati :))).

miercuri, 14 iulie 2010

Inexplicabil pentru mine

Nu imi explic de ce ma uit urat (gen babele care comenteaza pe strada la fetele cu fusta exagerat de scurta) la aia care isi fac profil pe Facebook gen "Ion si Maria Pop" "Floarea si Gheorghe Baci". Adica stiu. Nu mi se pare logic. Adica WTF??? Pana si pe Facebook tre sa fie siamezi? Am inteles, se iubesc, fac o familie, prunci, alea alea, dar dispare identitatea proprie, individuala, a persoanei, atunci cand te casatoresti? Nu ajunge ca abia mai poti iesi in lume fara sortitul sortii, ca toata lumea se asteapta sa te vada insotita oriunde ai merge? Pana si pe nenorocitul ala de Facebook trebuie sa arati, demonstrezi, sa fii vazut cu cineva? Ca daca iti faci cont singur inseamna ca esti divortat, burlac, condamnat pe veci la singuratate, sau cum?

joi, 8 iulie 2010

Ce inseamna vulgaritate?

Ma intreb asta de ceva vreme incoace. Mai exact, de cand i-am spus unei prietene, cu toata sinceritatea (si fara sa fiu rautacioasa, really) ca modul in care s-a imbracat denota vulgaritate. Adica fusta mini, bluza decoltata, si cizme din-alea de vara gaurite pe care eu personal nu le-am suportat niciodata. Replica ei n-a fost: "Mie imi place asa, eu ma simt bine asa, asta sunt eu" ci "Mie imi place vulgaritatea". Sincer m-a pus foarte mult pe ganduri replica ei, si m-a facut sa ma gandesc la "ce inseamna sa fii vulgara". Si mai ales, ma pune pe ganduri ce anume poate sa ofere astfel incat sa preferi vulgaritatea. De ce noi, majoritatea, o respingem? Cu ce ne afecteaza si cu ce ne deranjeaza vulgaritatea?

Si uite-asa am mai invatat cate ceva despre indulgenta si prejudecati.

PS: m-am uitat si la definitiile din DEX, in speranta ca ma vor face sa inteleg mai bine, iar la sinonime am gasit asa:

VULGÁR adj., s., adv. 1. adj., s. v. mitocan. 2. adj. v. mitocănesc. 3. adv. v. mitocănește. 4. v. popular. 5. adj. deșănțat, imoral, impudic, indecent, necuviincios, nerușinat, obscen, pornografic, scabros, scârbos, trivial, (livr.) licențios, (înv. și pop.) scârnav, slobod, (reg.) porcotos, (fam.) deșucheat, porcos, (fig.) decoltat, deocheat, îmbălat, picant, piperat, porcesc, spurcat. (O glumă ~.) (sursa: http://dictionare.edu.ro/definitie/vulgar/218554 )

Si tot ma intreb ce iti ofera bun, astfel incat sa alegi vulgaritatea?

miercuri, 7 iulie 2010

Cum nu vreti voi sa ma credeti pe mine...

...cand spun ca sunt ghinionista. Deci mi-era azi o pofta nebuna de placinta (cu gem, preferata mea), drept urmare vazand-o in meniul uneia dintre firmele de catering de la care mananc la serviciu, o comand. Si astept cu nerabdare placinta mea. Deja aveam ochii aproape iesiti din orbite cand imi zice colega pe mess ca a sosit placinta. Si ma duc dupa mult dorita mea placinta cu gem. Deschid cutia si vad inauntru....o clatita.
Mama ei de clatita de 3.5 lei O BUCATA DE CLATITA!!!! a, si gemul ala era cred ca un sfert de lingurita intins asa, sporadic prin clatita impaturata. Mai bine mergeam la placintaria de la colt, unde placinta e for real, si costa 2 lei. Numa ca tre sa ies cu bilet de voie din firma, ca la scoala.
O clatita cu 3.5 lei!!!

marți, 6 iulie 2010

Ce faci cand iti ia foc o priza

Ca-n filmele cu prosti, normal ca asta mi s-a intamplat a doua zi dupa ce m-am ars cu apa clocotita. Adica am vrut sa-mi spal niste haine, am dat drumul la masina de spalat, si m-am pus sa ma uit la un film pana una alta (ca tot eram in concediu medical). Si simt miros de ars. Asa, gen cauciuc ars. O fi facut vreunul pana ma gandesc. Si stau eu linistita asa vreo juma de ora si ma tot minunez de ce pute tot mai tare. Normal ca nu-mi trece prin cap ca-i de la masina mea de spalat. Si mi se face sete, si cand sa ma duc spre bucatarie sa beau apa, vad flacara pe hol. Mare. Topise tot cablul de la masina de spalat, priza, si intrerupatorul de la lumina. Primul instinct: APAAA, STINGE FOCUUUUL! Si pe urma ma trazneste in ultima clipa: apa, pe curent, n-are cum sa fie bine. Ce sa fac, ce sa fac? Telefoane, disperata si tremuranda, ca vedeam flacara aia tot mai mare, deja era pe perete si se tot lungea pe-acolo. Si intr-un final vocea salvatoare (si foarte autorizata) care-mi spune cum se stinge focul de pe priza. Te duci la panoul de siguranta, scoti sigurantele (ca sa opresti curentul, pe limba mea spus) si abia pe urma arunci apa pe foc. Complicat, mai, pentru fetele astea ca mine. Dar am invatat cum sa sting un foc daca porneste de la curent (si inca cu mana stanga exclusiv, ca eram bandajata dupa arsura din ziua precedenta).
I am the Fire Master, da da!

duminică, 4 iulie 2010

Cum am reusit sa ma ard la mana dreapta

Eram candva asa, mai priceputa prin bucatarie. Stateam mai des pe-acolo, faceam mancaruri gustoase, si rareori pot sa spun ca nu mi-a iesit mancarea buna. Asta pana saptamana trecuta, luni, cand am reusit sa ma ard. Uite-asa: am pus cartofi la fiert, cand sa-i strecor in chiuveta am alunecat putin pe gresie si m-am dezechilibrat suficient cat sa vars o buna parte din apa clocotita pe mana mea dreapta. Pe toata mana. Vedeti pozele.
Cu aceasta ocazie am invatat:
1: Pe arsura NU SE PUNE ULEI. Dintre leacurile babesti pe care le stiu probabil asta e cel mai contraindicat de medici din urmatorul motiv: uleiul, cand se incalzeste pe piele, arde in continuare. Din seria "daca tot m-am ars sa o fac si mai lata", of course, eu am pus ulei pe mana.
2: E bine sa suni la 112. Normal ca timpul are o cu totul alta valoare cand mana ta arde la propriu, dar e bine sa suni, mai ales daca esti habarnist (de-ala care habar n-are de nimic) ca mine. Ti se va spune ce sa faci pana ajung ei. Adica sa tii mana in apa rece si atat.
3: Cand sunt treburi urjente, gen "arde", salvarea e prompta. 15 minute din momentul apelului pana unde locuiesc eu mi se pare timp extraordinar, cunoscand traficul din zona.
4: Cand te arzi la mana dreapta si trebuie sa iti iei pantaloni pe tine, ca altfel te duc oamenii aia in curu' gol la spital, trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca te va incheia la pantaloni unul dintre cei care iti acorda primul ajutor, chiar daca e barbat si nu tocmai tinerel cum se intampla in visele erotice.
5: Daca te-ai ars de nu-ti poti misca degetele de durere e clar ca trebuie sa mergi la spital, oricat de mult ti-ai dori sa nu fie nevoie.
5: Cand urci in ambulanta cu mana bandajata provizoriu, da, va fi plin de vecini care vor face cerc in jurul ambulantei sa vada ce-ai patit. Toti vor sa se asigure ca esti ok, doar te-au vazut crescand de cand erai in scutece. Zambeste-le oricat de tare te-ar durea, ca iti vor binele (marea majoritate).
6: La spital, cand esti in camera de garda, cu medicul de garda, zambeste aporape incontinuu si fa glume cu medicii si asistentele. Garantat 100% iti vor face mai multe calmante intravenoase si intramusculare, orice ca sa te simti mai bine. In cazul meu a functionat de minune. Plus ca tot procedeul de curatare, cremuire si bandajare a mainii a fost mai bland decat ma asteptam eu.
7: Cauta pe cineva care sa fie dispus sa gateasca mai des decat tine. Eu una e clar ca o vreme voi sta departe de aragaz si de apa fierbinte.

Sper sa nu va oripileze pozele, dar s-ar putea sa ramana cicatrici si mana mea sa arate asa de acum inainte. Eu sper sa nu, dar ma pregatesc psihic si pentru o astfel de posibilitate.