Pagini

a

vineri, 6 decembrie 2013

La multe luni dupa Camino...

...am rămas în urmă cu postările pe blog. Pur și simplu nu mă mai regăsesc în a scrie aici, cum o făceam acum câțiva ani. Știu totuși că sunt mulți cei care m-au întrebat despre experiența din această vară, și știu și că informațiile existente pe siteuri din România sunt foarte limitate, de multe ori lipsite de informații esențiale, de aceea voi mai scrie despre asta, la fel de ocazional cum mă știți deja. 
Trebuie să înțelegeți că pentru mine Camino a însemnat, mai mult ca orice, a intra în contact cu o comunitate. O comunitate frumoasă, cu oameni interesați de frumusețile simple ale naturii, oameni religioși sau atei, dar cu siguranță cu un spirit frumos, oameni din toate colțurile lumii și de toate vârstele (de la 7 ani la 76 de ani au fost extremele pe care le-am cunoscut eu), oameni cu povești de viață și cu experiențe diferite, opinii care te impresionează, oameni de afaceri sau șomeri, oameni foarte bogați sau oameni foarte săraci, toți conduși de acea sete de autocunoaștere care te face să depășești de la bun început acele bariere superficiale care în mod normal, în viața de zi cu zi ne împiedică să interacționăm cu celalalt. Niciunul dintre noi nu simțea numărul de kilometri parcurși, ne și gândeam puțin la asta, simțeam doar din când în când greutatea noastră, a gândurilor noastre. 
La întoarcere am vorbit foarte puțin despre experiențele trăite. Adevărul e că nici nu știam cu care să încep. Erau atât de multe amintiri, atât de frumoase, încât nu puteam alege, și tuturor celor care mă întrebau ”cum a fost” le răspundeam simplu: ”Bine”. Ok, uneori mai spuneam ”Foarte frumos!” dar de cele mai multe ori nu puteam intra în detalii. Niciodată nu știi ce fel de detalii vor să asculte oamenii și dacă povestea ta li se va părea suficient de interesantă. Însă acum, uitându-mă în urmă, simt că îmi pot ordona mai bine amalgamul de amintiri, și sper să le pot povesti mai ușor. 

joi, 25 iulie 2013

Camino de la Costa - până în Oviedo

Am parcurs aproximativ 500de km până în Oviedo. Planul era să încep ruta Lebaniega în Unquera, dar cum marea începea să fie tot mai albastră, am decis să închei ruta pe coastă în Oviedo. Nici că puteam nimeri mai bine, deoarece aşa am avut onoarea de a fi pelerina cu numărul 3000 a albergue din Pola de Siero.
Impresii de până acum:
1: Camino este mai aglomerat decât mi-aş fi imaginat. de 2 ori am dormit sub cerul liber, deoarece nu am mai avut loc in albergue. Cu toate astea, pe drum, distanţa între un pelerin şi altul poate fi atât de mare încât până când ajungi la albergue ai impresia că eşti singur.
2: O mare parte a rutei este făcută pe marginea şoselei, asta pentru că astfel se economiseşte timp, şi se ajunge mai repede la destinaţie (Santiago de Compostela). Cum asfaltul este nimicitor, mai ales la 30 de grade, cum şoselele sunt foarte periculoase, datorită vitezei cu care circulă maşinile, cum peisajul de care te bucuri este inexistent, eu am ales unde s-a putut rute care nu erau marcate drept Camino de Santiago, ci rute de drumeţie. Peisaje fantastice, de cele mai multe ori pe coasta Oceanului, plaje pustii, mare turcoaz, natura în cea mai frumoasă arătare a sa.
3. Camino devine de multe ori o metaforă a vieţii. Oamenii vin şi pleacă din viaţa ta, te bucuri de fiecare, îl cunoşti pe fiecare, dar a doua zi s-ar putea să nu mai vezi pe nimeni dintre cei cu care ai împărtăşit bune şi rele. Trăiesc momente de bucurie, exaltare, dar şi tristeţe profundă, în aceeaşi zi. Epuizarea fizică mă face să am puţină răbdare uneori, alteori reacţionez cu umor în faţa unor situaţii urâte (cum ar fi unele albergues fără apă caldă, sau când am dormit sub cerul liber).
Sunt în Potes acum, punctul de pornire al unor rute mai puţin cunoscute şi practicate (atât de puţin cunoscute încât în Potes, într-un albergue cu 60 de paturi, sunt singura pelerină cazată). Mâine, rutalebaniega, care continuă cu ruta Vadiniense, şi care ajunge până în Leon. Acum urmează partea grea, căci sunt absolut singură, şi rutele acestea sunt foarte slab marcate pentru Santiago. 5-7 zile de incertitudini, emoţii şi munţi.

miercuri, 24 iulie 2013

Ziua nu-mai-ştiu-de-când-umblu-pe-jos

E adevărat. Ştiu că am început Camino în data de 3, cu primii 25-28 de km. Am ţinut socoteala primelor zile, dar acum nu mai ştiu să număr. Nu ştiu ce dată e azi, ce zi a săptămânii este, ce oră este şi nici ce se mai întâmplă prin lume. Ştiu că mâine ajung la Oviedo, de unde voi lua un autobuz pentru a face o rută diferită. Ar fi trebuit să încep ruta mult mai devreme dar când am văzut marea de aici, nu m-am putut despărţi de ea atât de repede. Am parcurs mai bine de 500 de km, şi nu-mi vine să cred asta. Zilele au cam aceeaşi dinamică, trezit la 6 dimineaţa, zile de umblat de vreo 7-8 ore (rareori vreo 6 ore) ajuns la albergue, masa, spălat haine, duş, somn. Am ajuns să plâng de bucurie pentru locurile în care hainele se usucă până a doua zi, sau pentru un lucru atât de mărunt precum o pereche de şosete uscate. Am avut parte de nişte zile toride, mai toată perioada, dar de 2 zile s-a făcut foarte frig, ba chiar plouă, iar eu am făcut greşala de a-mi arunca adidaşii căci erau prea grei, umblu mereu doar în sandale, deci sunt mereu udă la picioare. Într-un bar, în dimineaţa aceasta, cineva mi-a oferit două perechi de şosete uscate, pentru că m-a văzut dârdâind de frig. Gesturi mici, oameni mari, Camino este plin de asta. Măcar nu mai am bătături sau alte dureri (deocamdată).










vineri, 12 iulie 2013

Ziua 10

Când mă pregăteam pentru Camino, am avut o perioadă în care citeam mult despre ce ai putea păţi pe drum. Toată lumea vorbea de bătături şi băşici, doar eu eram aroganta care ignora subiectul. Îmi tot spuneam: Eu nu am avut niciodată bătături, doar n-o să mi se facă acum!Ei uite că sunt în ziua 10, zi de pauză acum, deoarece mi s-au făcut nişte bătături pe tălpi, de nu mai pot umbla. A trebuit să ajung la medic (îmi intrase nisip în ele, de la plajă, iar nisipul a creat nişte mici ulceraţii în ambele bătături). Pe lângă astea două care sunt mari, mai am 3, mai mititele, dar al naibii de dureroase. Asta nu face decât să-mi amintească de vorba cuiva întâlnit la un moment dat pe Camino: En el Camino se sufre mucho! Se suferă mult pe Camino, şi pentru tipul acesta de suferinţă nu m-am pregătitabsolut deloc. Fiecare pas e un chin, o tortură. Merg încet, şchiopătând, sub soarele care mă arde la 30 de grade. Sunt în Laredo, după 30 de km umblaţi astfel, dorm într-o mănăstire a ordinului Sfintei Treimi (presupun că Trinidad la asta se referă), 10 euro pe noapte, cu un pat curat, cameră intimă, şi loc de recuperare fizică, psihică şi morală. Sper să funcţioneze, căci mai am 650 de km în faţă.

luni, 8 iulie 2013

Primii 100 de km

Şi...uite că au zburat primele zile de umblat! Nu-mi vine să cred cădeja am parcurs aproape 100 de km!

În 2 iulie seara, am luat un autobuz de noapte spre Irun. Am ajuns pe la 5:30 dimineaţa. La 5:45 eram la Albergue de peregrinos - aşa se numesc locurile care sunt ca nişte hosteluri dar care găzduiesc exclusiv pelerini. Unele albergues sunt în mănăstiri, altele sunt amenajate temporar exclusiv pe perioada verii, în şcoli publice sau diferite internate. Există de asemenea şi albergues private, ceva mai scumpe dar dacă rămâi fără loc în cel public, cam vrei săplăteşti cei 10-12 euro ca să dormi undeva. Cele sprijinite de municipalitate - se şi numesc albergues municipales – au ca şi tarif cam 5 euro, sau sunt „donativos”, adică pe bază de donaţie, fiecare oferă cât poate/vrea. 




Din Irun am pornit aproape imediat spre San Sebastian, pregătită să parcurg prima etapă, de 25 de km, deşi nu dormisem aproape deloc. Ce să-i faci, entuziasm, entuziasm! Am umblat prin pădure, prin noroi, prin ploaie, prin nori, pe cărări bătătorite de alţi pelegrini, sau pe unele mai puţin cunoscute, dar am văyut unele dintre cele mai frumoase peisaje care pot exista. De-a lungul drumului am fost însoţită pe rând de mai multe persoane, cu toţii având aceeaşi destinaţie. 

 Scoica simbol a drumului, care îmi arată că trebuie să o iau la dreapta.





A doua zi, după ce am dormit câteva ore, a devenit totul mult mai uşor. Am ajuns în Zarautz pela 14:30, după ce am mers timp de multe ore singură, fără compania altor pelerini. Zarauty e un uraş mic, la malul mării, iar albergue era la 2 minute de plajă, deci am petrecut toată după-amiaza în apă, deşi era înnorat. 



Din Zarautz până în deba a fost o adevărată aventură. La un moment dat am decis să urmey sfatul unui bătrânel fără dinţi, dintr-un sătuc, şi să nu merg pe ruta oficială a Camino, ci pe drumul de munte, care mergea pe coasta mării. Cu spaniola mea ruginită înţelesesem că era mai dificil, dar mult mai frumos, şi că îmi va lua acelaşi număr de ore ca să ajung. Acuma, să ne înţelegem: am avut parte de cele mai frumoase peisaje de până acum, dar am ajuns în timp dublu şi nu aveam nici apă cu mine. Singură singurică prin pădure, fără apă, m-a apucat panica vreo 5 minute, dar mi-a trecut destul de repede. La urma urmei, merg într-un pelerinaj religios, unde toată lumea are credinţa că suntem protejaţi. Aşa că, m-am relaxat şi am început să mă simt protejată şi eu. Câteva minute mai târziu, mi-a ieşit în cale o doamnă care mi-a oferit apă. Dacă asta nu a fost miracol...







Şi pentru că mâine mă aşteaptă 33 de km de urcat şi coborât dealuri, mă retrag acum, şi sper să revin cândva săptămâna viitoare cu veşti şi poveşti!
Cu drag,
Oana

marți, 2 iulie 2013

Câte puţin despre Camino de Santiago

După cum vă povesteam acum câteva zile, am început o călătorie puţin altfel...Călătorie e prea puţin spus, pelerinaj este prea mult spus pentru mine...

Drumul Sfântului Iacob are o vechime de mai bine de 1000 de ani. Milioane de pelerini au ales să parcurgă acest drum, spre locul unde se crede că se află rămăşiţele sfântului, la Santiago. Legenda spune că un păstor a fost condus de o stele până în locul unde se aflau rămăşiţele sfântului, de unde numele Santiago=Sfântul Iacob,  Compostela = Campus Stellae, câmp de stele. Azi, se spune că ruta cea mai populară este proiecţia Căii Lactee pe pământ, şi în continuare stelele sunt cele care ghidează pelerinii la Santiago.

Există mai multe rute spre Santiago. De departe, cea mai populară este Camino Frances. Ruta aceasta porneşte în mod tradiţional din Franţa, Saint Jean Pied du Port. Mai există Camino Portugues, Via de la Plata, Camino Ingles, Camino Primitivo şi, printre altele, ruta pe care am ales-o eu, Camino del Norte.  Camino del Norte începe din Irun (puţin impropriu spus asta, căci se spune că fiecare Camino începe din clipa în care ieşi din casă, sau chiar din clipa în care ai decis să parcurgi acest drum).  Aşadar, după un zbor la Barcelona şi după un autobuz de noapte, în 3 iulie pe la 7 dimineaţa, voi ajunge în Irun. Voi decide la faţa locului dacă să rămân o noapte în Irun, sau să încep prima etapă imediat, aproximativ 25 de km până în San Sebastian.

Planul meu este ca la un moment dat, prin Unquera, să urmez Camino Lebaniego şi Camino Vadiniense, care trece prin Picos de Europa, munţii cei mai frumoşi ai Spaniei, după care să mă alătur rutei faimoase Frances, puţin înainte de Leon.  Sper să mă ţină picioarele, sper să am curaj să merg mereu mai departe, şi sper să fiu sănătoasă, să mă pot bucura de drum. Promit că voi încerca să scriu ori de câte ori am conexiune la net, ceea ce, conform forumurilor, n-ar trebui să fie greu.

Acum plec să explorez Barcelona, în cele câteva ore rămase până la plecarea autobuzului!
Cu drag,

Oana

duminică, 30 iunie 2013

De ce pui poze cu copilul tau dezbrăcat, pe Facebook?

Îmi și imaginez discuția, peste 15 ani:
 -Mamă, tată, cum ați putut să puneți pozele cu mine în pielea goală, să le vadă toată lumea?
 Răspuns:
- Am vrut să ne lăudăm cu progenitura noastră, doar erai un copil, nu-i așa mare lucru!

 Ba e mare lucru. Personal, continui să cred cu tărie că Facebook este raiul pedofililor. Și asta se întâmplă datorită părinților care din dorința de a se lăuda ignoră complet binele/dreptul copilului. Chiar dacă e copil, chiar dacă e al tău, e o ființă umană care are exact același drept la intimitate ca oricine altcineva. Poate tocmai pentru că e copil ar trebi să-l protejezi mai mult, în loc să-l pui pe Facebook, mai ales când se joacă la mare în pielea goală. Serios, reveniți-vă puțin, doar se presupune că dacă sunteți părinți, sunteți oameni responsabili!